să recunosc. Am folosit un braţ drept momeală pentru peşti. Mai mult. Determinat de nevoie şi de nebunia în care fusesem împins, am şi mâncat din el. Adică mici fâşii care, uscate, aveau aspectul cărnii oricărui alt animal. Mi-au alunecat în gură pe nesimţite. Trebuie să înţelegeţi, suferinţa mea era de nesuportat, iar el era deja mort. M-am oprit imediat ce am prins un peşte.

Mă rog pentru sufletul lui în fiecare zi.

Capitolul 92

Am făcut o descoperire botanică extraordinară. Dar vor fi unii care nu vor crede următorul episod. Totuşi, vi-l povestesc pentru că mi s-a întâmplat.

Stăteam întins pe o parte. Trecuse o oră sau două de la prânz, într-o zi cu soare şi cu vânt blând. Dormisem un pic, un somn agitat care nu-mi adusese odihna. M-am întors pe o parte, făcând cât mai puţin efort. Am deschis ochii.

Am văzut copaci în depărtare. N-am reacţionat. Eram sigur că era o iluzie care va dispărea dacă o să clipesc de câteva ori.

Copacii au rămas. De fapt, s-au transformat într-o pădure. Erau pe o insulă. M-am ridicat. În continuare nu credeam ce vedeam. Copacii erau foarte frumoşi. Nu se asemănau cu nimic din ceea ce văzusem până atunci. Aveau o coajă deschisă la culoare, ramuri egal distribuite şi un frunziş bogat. Frunzele erau de un verde strălucitor, de smarald, viu, pe lângă care culoarea pădurilor din timpul musonului era veştedă şi prăfuită.

Am clipit cu intenţie, aşteptând ca pleoapele să funcţioneze ca nişte tăietori de lemne. Dar copacii nu cădeau.

M-am uitat în jos. Eram satisfăcut şi dezamăgit în acelaşi timp de ce vedeam. Insula nu avea pământ. Copacii nu stăteau în apă, ci pe o masă densă de vegetaţie de un verde la fel de strălucitor ca şi frunzele. Cine a auzit vreodată de pământ fără sol? De copaci care să crească din pură vegetaţie? Eram satisfăcut că o asemenea geologie confirma că aveam dreptate, că această insulă era o himeră, un joc al minţii. În acelaşi timp, eram dezamăgit pentru că o insulă, orice insulă, oricât de ciudată, ar fi fost foarte bună în situaţia în care mă aflam.

Deoarece copacii se încăpăţânau să nu dispară, am continuat să mă uit. După atâta albastru, verdele făcea bine ochilor: era ca o muzică. Verdele este o culoare frumoasă. Este culoarea Islamului. Este culoarea mea preferată.

Curentul ne-a împins uşor către acea iluzie. Malul nu putea fi numit plajă pentru că nu avea nici nisip, nici pietre, nici posibilitatea de a face surf, din moment ce valurile care cădeau pe insulă dispăreau pur şi simplu în porii vegetaţiei. După 270 de metri de suprafaţă relativ plată, insula cobora spre mare şi, după treizeci de metri, se prăbuşea abrupt, dispărând în adâncimile Pacificului, cu siguranţă cea mai mică insulă înregistrată.

Mă obişnuisem cu iluzia mentală. Ca să o fac să dureze, n-am mai ţinut-o în frâu; când barca a atins insula, nu m-am mişcat, ci am continuat să visez. Materialul insulei părea să fie foarte complicat, o reţea de alge ca nişte tuburi, mai groase de două degete în diametru. Ce insulă fascinantă, m-am gândit.

După câteva minute, m-am căţărat pe marginea bărcii. „Căutaţi verdele”, spunea manualul de supravieţuire. Ei bine, ăsta era verde. De fapt, era un rai al clorofilei. Un verde ce depăşea coloranţii alimentari şi lumina de neon. Un verde cu care să te îmbeţi. „În cele din urmă, piciorul e singurul care poate judeca dacă există sau nu pământ”, spunea manualul mai departe. Insula era la depărtare de un pas. A judeca şi a fi dezamăgit sau a nu judeca, asta era întrebarea.

Am decis să judec. M-am uitat împrejur să văd dacă erau rechini. Nu erau. M-am întors pe burtă şi, ţinându-mă de prelată, am pus un picior pe insulă. Piciorul a intrat în apă. Era răcoroasă într-un mod plăcut. M-am întins. Mă aşteptam ca iluzia să se destrame în fiecare moment.

Nu s-a destrămat. Piciorul s-a cufundat în apă limpede şi a întâlnit rezistenţa unui obiect flexibil, dar solid. Am călcat mai apăsat. Iluzia nu ceda. Mi-am lăsat toată greutatea pe picior. Nu m-am scufundat. Tot nu credeam.

În cele din urmă, nasul a fost cel care a judecat. Am simţit mirosul de vegetaţie, plin, revigorant, copleşitor. După luni de nimic altceva decât mirosuri de sare-apă, acest colţ de materie vegetală era irezistibil. Atunci am înţeles, iar singurul lucru care s-a scufundat a fost mintea mea; procesul de gândire a început să devină confuz. A început să-mi tremure piciorul.

— Dumnezeule, am suspinat.

Am căzut peste bord.

Combinaţia de pământ solid şi apă rece mi-a dat puterea să mă târăsc pe insulă.

Am bolborosit mulţumiri incoerente lui Dumnezeu şi m-am prăbuşit.

Dar nu puteam să stau nemişcat. Eram prea agitat. Am încercat să mă ridic. Sângele mi-a coborât în picioare. Pământul s-a cutremurat violent. M-a lovit ceva ca o orbire ameţitoare. Am crezut că o să leşin. Mi-am revenit. Am început să gâfâi. Am reuşit să mă ridic.

— Richard Parker! Pământ! Suntem salvaţi! am strigat.

Mirosul vegetaţiei era extraordinar de puternic. Cât despre culoarea verde, era atât de proaspătă şi liniştitoare încât confortul şi puterea ei păreau că se varsă în mine prin ochi.

Ce erau aceste alge tubulare atât de încâlcite? Erau comestibile? Păreau o varietate de alge marine, cam rigide, mult mai rigide decât algele normale. Erau ude la pipăit şi crocante. Am tras de una. S-a rupt fără prea mare efort. Avea doi pereţi concentrici: cel exterior, umed, tare şi de un verde crud, şi un perete interior între cel exterior şi miezul algei. Diviziunea care a rezultat era foarte simplă: peretele din centru era alb, în timp ce peretele exterior era din ce în ce mai alb pe măsură ce se apropia de cel interior. Am dus-o la nas. Pe lângă mirosul plăcut de vegetaţie, avea un miros neutru. Am lins-o. Pulsul mi s-a accentuat. Alga era parcă făcută din apă proaspătă.

Am muşcat din ea. Am avut un şoc. Tubul din mijloc era amărui-sărat dar cel exterior era comestibil, delicios. Limba a început să-mi tremure ca şi cum ar fi fost un deget care întorcea paginile