și ai plecat din cabinet. Da, să atragi atenția lui Azarov, care se grăbește să plece peste Ocean, asupra lucrării tale, nu e o chestiune atât de simplă ca o comandă transmisă „mașinii-mamă”.

Și totuși parcă ceva nu e în regulă…”

„25 octombrie. Iată, însă, că lucrurile merg bine! Ne-a vizitat orașul un mare specialist în domeniul microelectronicii, candidat în științe tehnice, viitorul doctor în științe Valeri Ivanov. Mi-a telefonat astăzi. Am să mă întâlnesc cu el mâine seară la opt, la restaurantul „Dinamo”. Ținuta corespunzătoare. N-ar fi exclus să fie de față și reprezentante ale sexului frumos.

Valerka Ivanov! Cu el toceam lecțiile de organizare a producției, jucam tot felul de jocuri ca să ne mai treacă timpul, stăteam în aceeași cameră la cămin, plecam împreună la practică și la seratele organizate de Institutul de bibliotecari! Valerka Ivanov, fostul meu șef și coautor la două invenții, omul discuțiilor aprinse și al ideilor îndrăznețe! Valerka Ivanov, cel cu care am lucrat cot la cot, umăr la umăr, cinci ani de zile! Sunt bucuros.

„Ascultă, Valerka, am să-i spun eu, lasă baltă microelectronica ta și vino înapoi. E o treabă aci!”

N-are decât să fie și șeful laboratorului. Dacă tot e candidat în științe. Eu sunt de acord. Știe să muncească.

Ei, să vedem cum gândește el după scurgerea unui an?”

„26 octombrie, noaptea. În viață, nimic nu trece în zadar.

De la prima privire mi-am dat seama că din fosta afinitate sufletească dintre mine și Valerka Ivanov nu a mai rămas nimic. Și nu din cauza unui an de despărțire. Nu. Între noi s-a strecurat, ca un zid, ticăloșia de atunci a lui Harri. Nici Valerka Ivanov, nici eu nu avem nici o vină. Dar ne-am trezit, cum s-ar spune, în tabere diferite. El, care și-a dat demisia, plin de mândrie și a trântit ușa după el, parcă are mai multă dreptate decât mine, care am rămas și n-am împărțit cu el această amară mândrie. De aceea, întreaga seară între noi a plutit o ușoară, dar inevitabilă jenă, o amărăciune, că n-am fost în stare, în trecut, să învingem acea ticăloșie. Acum parcă aveam mai puțină încredere unul în altul… Bine că am luat-o cu mine pe Lena. Ea a înfrumusețat întâlnirea noastră.

Discuția cu el a fost interesantă și merită să fie redată.

Ne-am întâlnit la orele 20. În fața mea ședea un domn din Capitală. Haină de import, de culoare gri, cu carouri mărunte, fără revere, o cămașă albă puternic apretată, pe nasul drept ochelari de formă hexagonală, părul negru tuns scurt. Dar fața lui trasă mi-a adus aminte de blocada Leningradului.

Nici Lena nu m-a dezamăgit. În timp ce traversam restaurantul toată lumea întorcea capul după ea. Numai eu am venit ca un golan, cu o cămașă în carouri și pantaloni cenușii nu prea șifonați. Cele două dubluri îmi sărăciseră în mod simțitor garderoba.

Așteptând să ni se servească masa, ne examinam cu plăcere și satisfacție unul pe altul.

— Ei, rupse tăcerea Valerka Ivanov, dă-i drumul, spune ceva.

— Mă uit la tine. Ai o mutră cam asimetrică

— Simetria este un semn al contemporaneității… E din cauza dinților. Își pipăi îngrijorat fața. M-a tras în tren.

— Lasă-mă să-ți trag una, o să-ți treacă imediat.

— Mulțumesc. Mai bine să-i tragem cu coniac…

Era „încălzirea” noastră obișnuită, dinaintea unei discuții interesante.

Ni s-a adus coniac și vin pentru Lena. Am băut, ne-am potolit puțin pofta de mâncare cu nisetru în aspic și ne-am fixat din nou privirile unul asupra altuia, în așteptare. În preajma noastră era un chef mare. Un bărbat corpolent, în capul unei mese lungi, ținea un toast „pentru știința umană” (se vedea că sărbătoreau susținerea unei disertații). La o măsuță vecină, un bărbat singuratic, băut, amenința cu degetul carafa cu vodcă, mormăind:

— Eu nu spun nimic… Nu spun nimic! Îl apăsa, pesemne, o taină.

— Ascultă, Valka…!

— Ascultă, Valerka…!

Ne-am uitat unul la altul, nehotărâți.

— Bine, dă-i drumul. Tu întâi, i-am spus eu.

— Ascultă, Valka! Ochii lui Valerka Ivanov căpătară o strălucire pătimașă în dosul lentilelor. Lasă baltă acest… eee… sistemologia asta a ta și vino la noi. Am să-ți aranjez eu transferul. Dacă-ai ști ce chestii realizăm noi acum! Un complex microelectronic — o mașină care face mașini, pricepi?

— Circuite fixe?

— A, ce circuite fixe, asta e o etapă depășită! Raze electronice și cu plasmă, plus electrofotografie, plus iradierea catodică a peliculelor, plus… Într-un cuvânt, ideea e următoarea: Circuitele mașinii electronice se imprimă prin fascicule de electroni și ioni, ca o imagine pe ecranul televizorului și gata. Schema e gata. Densitatea elementelor e aceeași ca în creierul omenesc, pricepi?

— Și din toate astea, practic, ce există la ora asta?

— Vezi, cum să-ți spun… El ridică din sprâncene. Dacă ar exista ceva, de ce te-aș mai fi chemat? O să realizăm totul împreună în termenele stabilite.

(Desigur, eu trebuie să las baltă sistemologia și să mă duc după el! Doar n-o să vină el după mine… Se înțelege! Așa a fost întotdeauna.)

— Dar americanii?

— Se străduiesc și ei. Chestiunea e, cine va reuși întâi. Lucrăm din plin. Eu am înaintat până acum douăsprezece comunicări, pricepi?

— Bine, dar care-i scopul?

— Foarte simplu. Vrem să aducem producția de mașini de calcul la nivelul producției de masă și la prețul de cost al ziarelor. Știi ce denumire codificată i-am dat temei? „Poem”. Și este, într-adevăr, un poem tehnologic! Datorită băuturii nasul lui Valerka devenise lucios. Se străduia din răsputeri să mă convingă și, probabil, nu se îndoia de succes. Eu am fost totdeauna ușor de convins. O uzină de mașini de calcul, care au dimensiunile ceva mai mari decât cele ale unui televizor, îți imaginezi? Mașina-uzină primește prin teleimprimator programări tehnice pentru noi mașini, recalculează datele din scheme, codifică calculul prin impulsuri electrice, iar acestea iradiază ecranul și imprimă schema. Douăzeci de secunde și mașina e gata. E o foiță pe care încape întregul complex electronic care în prezent ocupă o sală întreagă. Îți dai seama? Foița se trimite în plic beneficiarului, el o introduce în dispozitivul de execuție… Ei, să