înțeles că nu mai voia alții. Și la 37 de ani nici nu era prea bătrân, pentru a-și fi pierdut plăcerea sexului. Mai ales că soția lui, pe care Lettke o cunoscuse la una dintre sărbătorile Crăciunului, era destul de atrăgătoare.

Dar dacă fusese Dobrischowsky și acesta le furase pentru a face sex fără urmări cu nevasta, de ce luase doar două prezervative? De ce nu le luase pe toate?

Asta nu înțelegea Lettke. Și lucrurile pe care nu le înțelegea i se păreau periculoase.

După cinci, zece minute dincolo de geamul mat al ușii apăru o umbră subțire și se auzi imediat o bătaie în ușă.

— Intră! strigă nerăbdător Lettke, ceea ce nu o făcu pe programatoare să se grăbească. Bodenkamp deschise ușa cu atâta grijă, de parcă s-ar fi temut că o face praf cu o mișcare neatentă, băgă capul, ridică mâna în care ținea o hârtie cu un text imprimat și zise:

— Am găsit patru nume, câte unul din fiecare oraș. Fiecare a vorbit la telefon cu ceilalți trei și în ultimele săptămâni s-au întâlnit de mai multe ori.

— Intrați odată, fir-ar să fie! Nu trebuie să audă tot coridorul!

Ea tresări și se strecură repede în birou, timidă și slăbuță, lipsită de personalitate, ascunsă sub țoale lipsite de culoare de pe vremea bunicii. Oribil. În departamentul programare lucrau o mulțime de fete apetisante, iar el se alesese cu șoarecele cenușiu al agenției!

— Dați-mi-o! ceru el posac și întinse mâna.

Ea îi dădu hârtia. El citi numele. Nu îi spuneau nimic și nici nu se așteptase să îi spună ceva.

Oftă.

— Bine, mulțumesc. Asta este tot pentru astăzi. Și vă repet: nicio vorbă despre asta, nimănui!

— Da, Herr Lettke.

— Heil Hitler.

— Da, Heil Hitler, murmură Helene, trăgând ușa după ea cu tot atâta grijă ca la venire.

Îi auzi pașii îndepărtându-se, tot mai încet, zgomotul fiind amortizat de linoleumul gros.

Gândurile lui se îndreptară iarăși către Dobrischowsky. El trebuie să fi fost! Acesta știa când se ducea cineva la toaletă, pentru că biroul lui se afla exact alături. Și dacă se afla la spălător, era imposibil să îl audă când se strecura în birou.

O întrebare era de unde știa el că va găsi prezervative în sertarul de la biroul lui. Iar alta: dacă Dobrischowsky știa asta, ce altceva mai știa despre el?

De aici pândea pericolul.

Lettke își completă hârtia din mână, lista cu cele patru nume, care pentru el nu însemnau nimic. I-o va duce lui Adamek, după care se va mai gândi.

•••

Helene își reveni abia după ce părăsi clădirea agenției și ieși în noaptea caldă de iunie, luminată aproape feeric de luna plină. Abia acum începu să creadă că Lettke nu remarcase nimic.

După ce furase cele două prezervative nu îi pusese lista pe birou, pentru că ar fi dat de bănuit. Revenise în birou, zăbovise o vreme și abia apoi îl sunase, ca și cum atunci terminase evaluarea. Dacă i-ar trece prin cap să verifice când imprimase documentul, putea să spună că mai verificase o dată numele de pe listă.

Dar era aproape sigură că acesta nu va verifica. Probabil că nici nu știa că așa ceva era prevăzut în instrucțiunile de imprimare. Îi păruse că era cu gândul în altă parte, probabil la America, la proiectul lui propagandistic.

Avea ascunse în buzunar două pliculețe din celofan.

Și nu putea să scape de dorința de a le privi.

Pedală până acasă. Părinții ei ședeau la televizor și urmăreau știrile de pe front. Ca de cele mai multe ori despre succese: Wehrmachtul era pe punctul de a cuceri Stevastopolul, în Africa de Nord trupele germano-italiene ajunseseră la El Alamein, iar submarinele germane scufundaseră 144 de nave dintr-un convoi al aliaților plecat din Reykjavik.

— Ei, o întâmpină tatăl binevoitor, ai stat așa de mult la birou? Iarăși ai salvat Reichul?

Helene ridică din umeri:

— Nu asta face toată lumea?

Tatăl râse, fără a-și desprinde privirea de pe ecran.

— Corect, fiecare în felul lui.

Helene nu avea niciun chef să urmărească știrile. Erau doar imagini cu avioane care atacau, tancuri în mers, prizonieri amărâți în marș, plus o voce triumfătoare care comenta totul cu patos, folosind îngrozitor de des cuvinte ca „eroic”. Se duse la bucătărie. Johanna îi păstrase mâncare de la cină, pe care și-o încălzi.

— Carne de pasăre? se miră Helene, deoarece în casa Bodenkamp carne se mânca rar. Nu pentru că nu și-ar fi putut permite la prețurile mari, ci din solidaritate cu poporul, căruia carnea nu îi era accesibilă. Oricum, reducerea consumului de carne este foarte sănătoasă, spunea tatăl ei.

— Cadou de la o pacientă recunoscătoare, o lămuri Johanna. Era o pasăre mare, va ajunge pentru încă un prânz.

Helene se gândi la Lettke, care se arătase prea puțin recunoscător pentru că ea îi rezolvase problema. Așa că își spuse că nu era cazul să se căiască pentru furt. Va socoti prezervativele drept un cadou neintenționat.

După cină se retrase în camera ei, se întinse în pat și privi cele două prezervative cu un bizar amestec de fascinație, timiditate, teamă și îngrijorare. În fond, recunoscu ea în sfârșit, totul se reducea la întrebarea: ar trebui să o facă?

Ea voia. Își dorea asta. Dacă nu acum, când? Pe virginitatea ei oricum nu dădea doi bani. Între timp aceasta devenise o confirmare a faptului că nu era atrăgătoare.

Și totuși șovăia. De ce?

Strânse în pumni cele două plicuri de celofan, se întinse pe spate și își imagină cum se vor petrece lucrurile. Cum Arthur îi va cerceta tot trup și la final…

Deodată își dădu seama ce o făcea să șovăie. Și ce trebuia să facă.

•••

A doua zi la ora cinci după-amiaza Adamek convocă din nou la discuții cercul restrâns. Eugen Lettke se așeză lângă Dobrischowsky, care își puse în față agenda cu termene, ca întotdeauna. Lettke se gândi dacă nu exista acolo și dovada unei amante.

Greu de spus. Dobrischowsky era genul care își nota totul; fără îndoială că ar fi notat codificat și orele întâlnirilor.