— L-a găsit pe Gregorovitch. L-a legat, îl tortura.

— Dar cum poate să-i facă Gregorovitch o nouă baghetă,

dacă îl ţine legat?

— Habar n-am... e ciudat, nu-i aşa?

Harry închise ochii, derulându-şi în minte tot ce văzuse şi  auzise. Cu cât îşi amintea mai multe, cu atât păreau mai lipsite de sens. Cap-de-Mort nu spusese nimic de bagheta lui Harry,  nimic despre miezurile gemene, nimic despre dorinţa ca  Gregorovitch să îi facă o nouă baghetă mai puternică, s-o  învingă pe cea a lui Harry.

— Voia ceva de la Gregorovitch, zise Harry, ţinându-şi ochii  închişi în continuare. I-a cerut să i-o dea, dar Gregorovitch a  spus că îi fusese furată... şi apoi... apoi...

Îşi aminti mai departe cum el, sub înfăţişarea lui Cap-de-Mort,  călătorise parcă prin ochii lui Gregorovitch, în amintirile lui...

— I-a citit gândurile lui Gregorovitch şi am văzut cum un tip tânăr, cocoţat pe un pervaz, a aruncat un blestem spre Gregorovitch şi a Dispărut apoi într-o clipită. A furat-o, a furat  ceea ce caută Ştii-Tu-Cine. Şi... cred că l-am mai văzut undeva...

Harry îşi dorea să poată revedea pentru o clipă chipul  zâmbitor al băiatului. Furtul părea să se fi petrecut cu mulţi ani  în urmă, conform spuselor lui Gregorovitch. De ce îi era atât de cunoscut tânărul hoţ?

în cort, zgomotele pădurii străbăteau estompat; tot ce auzea  Harry era respiraţia lui Ron, care, după o vreme, şopti:

— N-ai văzut ce ţinea în mână hoţul?

— Nu... trebuie să fi fost ceva mic.

— Harry...

Ron îşi schimbă poziţia şi suportul patului scârţâi.

— Harry, doar nu crezi că Ştim-Noi-Cine caută un alt obiect  pe care să îl transforme în Horcrux?

— Nu ştiu, spuse Harry încet. Poate că da. Dar nu ar fi  periculos pentru el să mai facă unul? Nu zicea Hermione că şi  aşa şi-a împins sufletul la limită?

— Da, dar poate că el nu ştie asta.

— Da... poate, spuse Harry.

Fusese sigur că ceea ce căuta Cap-de-Mort era o modalitate de a rezolva problema miezurilor gemene, sigur că dorea o soluţie de la bătrânul creator de baghete... şi totuşi îl omorâse, în  aparenţă fără să îi pună nici măcar o singură întrebare despre baghete.

Ce căuta Cap-de-Mort? De ce, când avea Ministerul Magiei  şi lumea vrăjitorească la picioare, era departe, hotărât să  găsească un obiect care îi aparţinuse cândva lui Gregorovitch şi  care îi fusese furat de un hoţ neidentificat?

Harry încă avea în faţa ochilor chipul hoţului blond - era  vesel, sălbatic, având aerul şmecheresc şi triumfător pe care îl  aveau Fred şi George. Zburase de pe pervaz ca o pasăre şi Harry  îl mai văzuse înainte, dar nu îşi putea aminti unde.

Dacă Gregorovitch murise, hoţul cu chip vesel era acum în  pericol şi asupra lui se opriră gândurile lui Harry când sforăitul  lui Ron începu să se audă din patul de dedesubt şi el însuşi alunecă încă o dată în visare.

Capitolul XV

Răzbunarea goblinului

A doua zi, dis-de-dimineaţă, înainte ca ceilalţi doi să se fi  trezit, Harry plecă din cort, în căutarea celui mai bătrân,  noduros şi viguros copac pe care l-ar fi putut găsi în pădurea în  care se aflau, îngropă ochiul lui Ochi-Nebun Moody la umbra  lui şi marcă locul sculptând cu bagheta o cruce micuţă în  scoarţă. Nu era ceva nemaipomenit, dar Harry simţi că OchiNebun ar fi preferat de o mie de ori varianta aceasta, în  schimbul uşii lui Dolores Umbridge. Apoi se întoarse în cort, să  aştepte să se trezească ceilalţi şi să discute ce aveau să facă mai  departe. Harry şi Hermione fură de părere că nu era bine să  rămână prea mult timp într-un loc şi Ron fu de acord, cu condiţia ca următorul drum pe care aveau să îl facă să îi poarte undeva cât mai aproape de un sendviş cu costiţă afumată. Aşadar, Hermione ridică toate vrăjile pe care le aruncase în  jurul poieniţei, în timp ce Harry şi Ron şterseră toate semnele şi  urmele de pe pământ care ar fi putut sugera că îşi instalaseră  cortul acolo. Apoi Dispărură la periferia unui târg micuţ.

Odată ce cortul lor fu înălţat la adăpostul unui pâlc de arbori şi  îl înconjurară cu noi vrăji protectoare, Harry plecă, acoperit de Pelerina Invizibilă, să caute ceva de-ale gurii. Însă lucrurile nu  au mers chiar aşa cum plănuise. Abia intrase în oraş, când se lăsă un frig neobişnuit şi o ceaţă deasă, iar cerul se întunecă  brusc, făcându-l să rămână nemişcat.

— Dar poţi să creezi un Patronus perfect! protestă Ron, când Harry se întoarse în cort cu mâna goală, cu respiraţia tăiată şi  rostind un singur cuvânt: „Dementori".

— N-am putut... să creez un Patronus, gâfâi el, apăsându-se într-un loc dureros de sub coastă. N-a... apărut!

Expresiile lor de consternare şi dezamăgire îl făcură pe Harry să  se ruşineze. Fusese o experienţă îngrozitoare, să-i vadă pe Dementori în depărtare, zburând prin ceaţă, şi să îşi dea seama,  în timp ce aerul rece îi îneca plămânii, iar strigăte îndepărtate îi  răsunau în urechi, că nu avea cum să se apere. Harry fusese nevoit să facă mari eforturi, de voinţă pentru a fugi de acolo,  lăsându-i pe dementorii orbi să plutească printre încuiaţi, care,  deşi nu îi vedeau, aveau să simtă cu siguranţă disperarea pe care o emanau, oriunde s-ar fi dus.

— Deci tot n-avem nimic de mâncare.

— Taci, Ron! Se răsti Hermione. Harry, ce s-a întâmplat? De

ce crezi că nu ai reuşit să creezi Patronusul? Ieri te-ai descurcat  perfect!

— Nu ştiu.

Se lăsă în jos, în unul din fotoliile vechi ale lui Perkins,  simţindu-se din ce în ce mai umilit. Se temea că problema  venea dinăuntrul lui. Ziua de ieri părea să fi fost cu mult timp în urmă; se simţea ca şi când ar fi avut din nou treisprezece ani,  când fusese singurul care leşinase în Expresul de Hogwarts.

Ron lovi cu piciorul în scaun.

— Ce!? Se răsti el la Hermione. Sunt lihnit! Tot ce-am  mâncat de când aproape era să-mi dau sufletul, sângerând,  sunt doar nişte ciuperci amărâte.

— Atunci, du-te tu şi treci de Dementori! Spuse Harry  nervos.

— M-aş duce, dar am mâna bandajată,