— Ce bine s-a nimerit.

— Ce vrei să spui cu

— Sigur că da! Strigă Hermione, dându-şi o palmă peste frunte şi făcându-le semn amândurora să tacă. Harry, dă-mi  medalionul! Hai, spuse ea nerăbdătoare, pocnind din degete atunci când acesta nu reacţionă. Dă-mi Horcruxul, Harry, îl ai  încă la gât! Întinse mâinile şi Harry îşi scoase lanţul de aur peste cap. În clipa în care i se dezlipi de piele, se simţi eliberat şi  neobişnuit de uşor. Nici măcar nu îşi dăduse seama că era rece sau că avea o greutate care îi apăsa pe stomac până când nu  dispărură ambele senzaţii.

— Te simţi mai bine? Întrebă Hermione.

— Da, mult mai bine!

— Harry, spuse ea, lăsându-se pe vine în faţa lui şi vorbind pe tonul pe care Harry îl asocia cu vizitarea bolnavilor incurabili. Nu crezi că ai fost posedat, n-ui aşa.

— Cum? Nu! Spuse el pe un ton definitiv. Ţin minte tot ce am făcut de când îl port. Dacă aş fi fost posedat, aş avea lacune,  nu? Ginny mi-a spus că erau momente când nu îşi mai amintea  nimic.

— Hm… spuse Hermione , uitându-se în jos, la medalionul  greu. Ei bine, poate ar trebui să nu îl mai purtăm. Putem să-l  ţinem în cort.

— Nu o să lăsăm Horcruxul pe unde s-o nimeri, declară  Harry cu fermitate. Dacă îl pierdem, dacă îl fură cineva…

— Of, bine, bine, zise Hermione şi şi-l puse la gât,  ascunzându-l sub bluză. Dar o să-l purtăm cu rândul, ca să nu

mai rămână prea mult la cineva.

— Grozav, spuse Ron iritat. Şi acum, că am lămurit-o cu asta, putem să mergem să luăm totuşi ceva de mâncare?

— În ordine, dar vom căuta în altă parte, spuse Hermione,  aruncându-i o privire lui Harry. Nu are sens să rămânem întrun loc în care se perindă Dementori.

Până la urmă, înnoptară pe un câmp al unei ferme izolate, de unde reuşiră să facă rost de ouă şi pâine.

— Nu e hoţie, nu? Întrebă Hermione îngrijorată, în timp ce înfulecau pe nerăsuflate ouăle jumări, cu pâine prăjită. Adică  dacă le-am lăsat nişte bani sub coteţul găinilor, nu ?

Ron îşi dădu ochii peste cap şi vorbi cu gura plină:

— Ăr-mai –ni, ’ţi-faci plea multe gliji. ’tai liniştită! Într-adevăr, era mul mai uşor să stai liniştit cu stomacul plin,  în noaptea aceea râseră şi dădură uitării cearta despre Dementori. Harry era vesel, aproape că îşi făcea speranţe când începu prima din cele trei străji de noapte.

Aceasta era prima dată când descoperiseră că un om ghiftuit era un om binedispus, iar unul lihnit, certăreţ şi posomorât. Harry fu cel mai puţin surprins de acest fapt, pentru că  existaseră perioade când aproape murise de foame la familia  Dursley. Hermione suportase destul de bine nopţile când nu  reuşiră să găsească decât nişte fructe de pădure şi biscuiţi  vechi, enervându-se puţin mai repede decât de obicei şi având  momente de tăcere mai apăsată. Ron, însă, fusese obişnuit  întotdeauna cu trei mese delicioase  pe zi, pregătite de mama lui  sau de spiriduşii de casă de la Hogwarts, şi foamea îl făcea greu  de suportat şi irascibil. Ori de câte ori lipsa mâncări coincidea  cu rândul lui să poarte Horcruxul, Ron devenea de-a dreptul  antipatic.

— Şi acum, unde mergem? era refrenul său.

El nu părea să aibă nicio idee, dar se aştepta ca Harry şi  Hermione să inventeze planuri, în timp ce el stătea şi bombănea  din cauza lipsei de mâncare. Drept urmare, Harry şi Hermione pierduseră multe ore încercând să decidă unde ar fi putut găsi  celelalte Horcruxuri şi cum să îl distrugă pe cel pe care îl aveau deja; discuţiile dintre ei deveniseră din ce în ce mai repetitive,  dat fiind că nu aveau informaţii noi.

Pentru că Dumbledore îi spusese lui Harry că bănuia că  Horcruxurile fuseseră ascunse în locuri importante pentru Capde-Mort, recitau ca într-un fel de litanie ciudată locurile în care ştiau că locuise sau se perindase Cap-de-Mort. Orfelinatul unde se născuse şi crescuse, Hogwarts, unde mersese la şcoală,  magazinul lui Borgin şi Burke, unde lucrase după ce terminase studiile, apoi Albania, unde îşi petrecuse anii de exil  acestea stăteau la baza speculaţiilor lor.

— Da, hai în Albania. Cred că ne ajunge o după-amiază să  căutăm prin toată ţara, spuse Ron sarcastic.

— Nu are ce să fie acolo. Trebuie să fi făcut deja cinci  Horcruxuri înainte să fie exilat şi Dumbledore era sigur că  şarpele era al şaselea, spuse Hermione. Ştim că şarpele nu este în Albania, de obicei este cu Cap...

— Nu te-am rugat să nu-i mai spui numele?

— Bine! Şarpele este de obicei cu Ştim-Noi-Cine

— Mulţumit?

— Nu în mod special.

— Nu îmi imaginez că ar fi ascuns ceva la „Borgin şi Burke",  spuse Harry, care preciza acest lucru pentru a zecea oară, dar îl  mai spuse încă o dată, pentru a rupe tăcerea jenantă. Borgin şi  Burke erau experţi în obiecte întunecate, ar fi recunoscut imediat un Horcrux.

Ron căscă ostentativ. Abţinându-se cu greu să nu arunce cu ceva în el, Harry insistă:

— Tot cred că trebuie să fi ascuns ceva la Hogwarts.

— Dar, Harry, Dumbledore l-ar fi găsit! oftă Hermione. Harry repetă argumentul pe care îl tot folosea în sprijinul teoriei  sale:

— Dumbledore a spus de faţă cu mine că nu şi-a imaginat  niciodată că ar fi ştiut toate secretele şcolii. Vă spun, dacă vreun loc i fost important pentru Cap... -Hei!

— ŞTIM-NOI-CINE - atunci! strigă Harry, pierzându-şi până  la urmă cumpătul. Dacă vreun loc a fost important pentru Ştim-Noi-Cine, acesta a fost Hogwarts!

— Fii serios! spuse Ron zeflemitor. Şcoala lui?

— Da, şcoala lui! A fost primul lui cămin, primul loc care dovedea că era special, a însemnat totul pentru el şi chiar şi  după ce a plecat...

— Hei, vorbim în continuare de Ştim-Noi-Cine, da? Nu de tine? întrebă Ron.

Trăgea de lanţul Horcruxului pe care îl purta pe piept, iar Harry simţi impulsul de a-l înşfăca şi de a-l strânge cu el de gât.

— Ne-ai spus că Ştim-Noi-Cine i-a cerut lui Dumbledore să îi dea un post de profesor după ce a plecat, nu? întrebă Hermione.

— Aşa este, spuse