— Şi Dumbledore a crezut că nu voia să se întoarcă decât ca 

să încerce să găsească ceva, probabil un alt obiect care să-i fi  aparţinut unuia dintre fondatori, pe care să-l transforme în  Horcrux?

— Da, încuviinţă Harry.

— Dar nu a primit postul, nu-i aşa? întrebă Hermione mai  departe. Aşa că nu a avut niciodată ocazia de a găsi un obiect al  unuia dintre fondatori acolo şi de a-l ascunde în şcoală!

— Fie, se dădu Harry bătut. Uitaţi de Hogwarts.

În lipsă altor piste, merseră la Londra, ascunşi sub Pelerina Invizibilă, şi căutară orfelinatul unde crescuse Cap-de-Mort.

Hermione se strecură într-o bibliotecă şi descoperi în registre că orfelinatul fusese demolat cu mulţi ani în urmă. Vizitară locul respectiv şi găsiră un bloc-turn, cu birouri.

— Am putea să încercăm să săpăm la fundaţie, nu? sugeră Hermione, fără a fi tocmai convinsă.

— Nu ar fi ascuns un Horcrux aici, spuse Harry.

O ştiuse de la bun început: orfelinatul fusese locul de unde Cap-de-Mort îşi dorise cu tot dinadinsul să scape, nu ar fi  ascuns niciodată o bucăţică din sufletul lui acolo. Dumbledore îi arătase lui Harry cum Cap-de-Mort dorise ca ascunzătorile lui  să fie măreţe sau deosebite; partea aceasta cenuşie şi  deprimantă a Londrei era complet opusă Şcolii Hogwarts, sau ministerului, sau unei clădiri ca Gringotts, banca vrăjitorilor, cu uşile sale din aur şi podelele din marmură.

Cu toate că nu aveau idei noi, călătoriră în continuare pe la ţară  - În fiecare seară fixau cortul în altă parte, din spirit de prevedere. În fiecare dimineaţă, aveau grijă să şteargă orice urmă a prezenţei lor acolo, plecând apoi în căutarea altui loc  retras şi izolat, călătorind prin Apariţie în şi mai multe păduri,  în crevase întunecate din stânci, ţinuturi mlăştinoase întunecate, versanţi de munte acoperiţi cu drobi şi, o dată, întrun golfuleţ adăpostit, acoperit de pietriş. Cam la fiecare douăsprezece ore, îşi pasau Horcruxul unul altuia, ca într-un  joc de copii îndărătnici, jucat cu încetinitorul, în care le era  groază de momentul când avea să se oprească muzica, pentru că răsplata celui care rămânea cu obiectul era să petreacă  douăsprezece ore de frică şi nelinişte şi mai intense decât de obicei. Pe Harry îl ustura în continuare cicatricea. Observă că  cel mai des se întâmpla când purta Horcruxul. Câteodată, nu  putea să-şi ascundă durerea.

— Ce e? Ce ai văzut? întreba Ron, de fiecare dată când Harry  se strâmba.

— Un chip, bolborosea Harry. Acelaşi chip. Hoţul care furase

ceva de la Gregorovitch.

Şi Ron îi întorcea spatele, fără să facă niciun efort în a-şi  disimula dezamăgirea. Harry ştia că Ron spera să audă veşti despre familia lui sau despre ceilalţi membri ai Ordinului  Phoenix, dar Harry nu era o antenă parabolică; nu putea să  vadă decât ce gândea Cap-de-Mort în momentul acela, nu capta  tot ce îi trecea prin minte. Lordul întunecat părea să se gândească mereu la tânărul necunoscut cu chipul vesel şi Harry  era convins că nici Cap-de-Mort nu ştia cum îl chema sau unde locuia. În vreme ce cicatricea continua să-l usture, iar băiatul  blond şi vesel nu înceta să-i tot apară în minte, a învăţat să-şi  ascundă orice sentiment de disconfort sau durere, pentru că  ceilalţi doi nu făceau decât să se impacienteze în momentul în  care pomenea de hoţ. Nu putea să îi învinuiască întru totul,  când ei îşi doreau cu atâta disperare să găsească o pistă care să-i ducă la Horcruxuri. Cum zilele se transformau în  săptămâni, Harry începu să suspecteze că Ron şi Hermione îl  vorbeau pe la spate. De câteva ori se întrerupseră brusc când Harry intră în cort şi de două ori îi surprinse din întâmplare stând ceva mai încolo şi turuind cu capetele apropiate. În  ambele ocazii amuţiseră când îşi dăduseră seama că Harry se apropia şi se grăbiră să pară ocupaţi cu strânsul lemnelor şi  adusul apei. Harry nu putu să nu se întrebe dacă nu acceptaseră să vină cu el într-o călătorie care acum părea  inutilă şi haotică doar pentru că trăiseră cu senzaţia că avea un  plan secret, pe care la un moment dat îl va dezvălui. Ron nu  făcea niciun efort să îşi ascundă proasta dispoziţie şi Harry  începea să se teamă că şi Hermione era dezamăgită de modul  nesatisfăcător în care îi călăuzea Harry. Era disperat şi încercă  să se gândească la alte posibile ascunzători ale Horcruxurilor,  dar singura care îi venea în minte era Hogwarts. Cum ceilalţi  erau convinşi de imposibilitatea acestei variante, încetă s-o mai  amintească. Toamna puse stăpânire pe câmpuri, iar ei tot pe la  ţară hoinăreau: acum îşi fixau cortul pe grămezi de frunze căzute. Ceţuri fireşti se alăturară celor generate de Dementori; vântul şi ploaia deveniră şi ele o problemă. Faptul că Hermione începuse să se priceapă mai bine la identificarea ciupercilor comestibile nu putea să compenseze întru totul izolarea lor prelungită, lipsa companiei altor oameni sau faptul că nu ştiau absolut nimic despre desfăşurarea războiului împotriva lui Capde-Mort.

— Mama mea, spuse Ron într-o seară, când stăteau în cort pe malul unui râu din Ţara Galilor, poate face să apară

mâncare din nimic.

Dădu morocănos la o parte bucăţile de peşte carbonizat,  care zăceau pe farfurie în faţa lui. Harry se uită în mod automat  la gâtul lui Ron şi văzu, aşa cum se aşteptase, strălucirea  lanţului auriu al Horcruxului. Reuşi să îşi înfrâneze impulsul de a-l înjura pe Ron,

ştiind că atitudinea lui avea să fie mai rezonabilă când îşi va da  jos medalionul.

— Mama ta nu poate să facă să apară mâncare din nimic,  spuse Hermione. Nimeni nu poate. Mâncarea este primul dintre primele cinci Excepţii Principale de la Transfigurarea Elementelor a lui Gamp...

— Of, vrei să vorbeşti şi tu în engleză? spuse Ron, scoţânduşi un os de peşte dintre dinţi.

— Este imposibil să faci o mâncare bună din nimic! Poţi să o Chemi dacă ştii unde este, poţi să o transformi, poţi să măreşti cantitatea pe care o ai deja...

— Mă rog... nu te deranja să măreşti cantitatea ăsteia, este absolut dezgustătoare, spuse Ron.

— Harry a prins peştele şi eu l-am pregătit cum am ştiut mai  bine!