— Atunci n-ai ascultat bine cînd ți-am citit fragmente din scrisoarea lui Adrian. Pentru că, am uitat să adaug, cînd s-au reaprins luminile și ne-am dat seama că Elefterescu dispăruse, Adrian s-a ridicat, și el foarte palid, și ne-a făcut semn cu brațele, dar zadarnic, căci larma nu s-a potolit. Dar eu l-am auzit bine, eram destul de aproape, la masă, și mi-era milă de Leana, căci părea speriată, deznădăjduită… Cunoști povestea lui, adică a lor, cu Orfeu și Euridice?

— O cunosc, bineînțeles.

— Adrian se afla acum într-una din perioadele lui de luciditate, și ne bucuraserăm toți auzind că scrisese din nou… În sfîrșit, nu asta voiam să-ți spun acum. Voiam să-ți spun că l-am auzit pe Adrian. Încerca să ne convingă de gravitatea întîmplării. „Eu rămîn occidental, spunea, eu am mitologia care mi-a fost ursită, dar știu ce înseamnă să ți se reveleze mesajul unui mit. Dacă Elefterescu și-a revelat secretul mitului care-l obsedează, nu mai scapă. Ori își urmează modelul, cu riscurile pe care le implică, ori îi rezistă, și atunci e strivit!…”

— Bine, dar îl cunoaștem toți pe Adrian, îl întrerupse Lorinț. El e poet, și traduce tot ce se întîmplă în jurul lui prin mitul lui personal.

— Dar nu e vorba numai de asta, reluă Eleazar, de cît a fost el de impresionat de dispariția lui Elefterescu. E vorba de ce spune Adrian în scrisoarea de astă-vară, din care ți-am citit fragmente. Nu știu cum a auzit el, acolo unde era, de spectacolul vostru, dar Adrian a recunoscut imediat legătura: totul a pornit de-acolo, de la petrecerea aceea. Pentru că a doua zi, la birou, cînd ne-am întîlnit cu Elefterescu, am început să-l tachinăm: „Tot pe-aici, Siddharta, tot pe-aici, printre curve și bucureșteni?” Evident, a încercat să rîdă, dar am simțit că e ceva schimbat în el.

— Schimbat? se miră Lorinț. În ce sens?

— Simțea, poate, că ce se întîmplase cu o noapte mai înainte ar fi putut avea o anumită semnificație. Ți-am spus: citise viața lui Buddha.

— Bine, bine, îl întrerupse nerăbdător Lorinț. Dar nu văd legătura cu ce facem noi…

Eleazar începu să se plimbe cu pași mari prin odaie, ca și cum ar fi încercat să-și potolească exasperarea. Se opri brusc în fața lui Lorinț.

— Nu e vorba acolo de un Boddhisattva și de Buchenwald?

Celălalt ridică din umeri.

— Într-un anumit fel, e vorba și de asta. Dar Ieronim prezintă lucrurile cu totul altfel. În primul rînd, nu e nimic, nici măcar o aluzie, în legătură cu Siddharta, care a devenit Gautama Buddha, și toate celelalte. Cel căruia i se spune Boddhisattva, pentru că n-avem cum să-i spunem altfel – îți repet, nu vrem să facem din el un sfînt sau un martir în sensul creștin al termenului – cel căruia i se spune Boddhisattva este un fost inginer, pacifist, și deci antinazist, închis, ca și atîția alții, la Buchenwald.

Eleazar îl ascultase impasibil, cu un zîmbet sarcastic în colțul buzelor.

— Încerc să mă rezum, începu el cînd celălalt își întoarse iarăși capul spre fereastra deschisă. Atunci, cînd s-au întîmplat toate astea, nu se știa nimic de Buchenwald. Era în toamna lui 1939. Războiul abia începuse. Dar, cu timpul, ne-am convins că Elefterescu luase în serios buddhismul. Citea orice carte care-i cădea în mînă și începuse să ne exaspereze cu teoriile lui…

— Ce fel de teorii?

— Teoriile lui buddhiste, ce citise el în cărți. Dar mai ales asta: că, spunea, să presupunem, chiar așa în glumă, să presupunem că un nou Buddha, un Boddhisattva, s-ar afla printre noi. Cum l-am recunoaște?

— Începe să devină interesant! exclamă Lorinț. Să auzim mai departe.

— Eram sigur că, dacă ai să mă asculți cu atenție, ai să vezi imediat legătura. Deci, cum l-am recunoaște? Pentru că nu se va reîncarna într-o familie princiară, și nici nu va părea de la început un geniu sau un sfînt. Va fi un om ca toți oamenii. Va face armata, va avea o meserie, și chiar dacă nu se va căsători, va trăi și el ca toți ceilalți. Dar, evident, reîncarnîndu-se ca să aducă mesajul salvării, sau al eliberării, spune-i cum vrei, va fi silit, la un moment dat, să predice, să-și proclame, în chip public, mesajul.

Tăcu brusc, îndreptîndu-se către fereastra deschisă, apoi se întoarse și se opri în fața lui Lorinț.

— Ei, și aici îl încurcam noi cu întrebările noastre. Mă rog, îi spuneam, oricît de mult ar semăna el cu oricare dintre noi, atunci cînd va începe să predice, își va revela identitatea. Va fi deci recunoscut ca un Boddhisattva.

— Și ce vă răspundea?

— Nu prea știa ce să răspundă. Teza lui era că poate – recunosc că spunea întotdeauna: poate – poate una din filozofiile, gnozele sau sectele religioase, sau creațiile artistice contemporane, camuflează noua versiune a salvării, formulată pentru epoca noastră și în termeni accesibili culturii noastre, formulată, proclamată, spunea, de un Boddhisattva.

— Foarte interesant, spuse Lorinț, căzînd pe gînduri. Dar ești sigur că menționa, alături de filozofii și gnoze religioase, creațiile artistice contemporane?

Eleazar ridică încurcat din umeri.

— După atîția ani, nu mai pot repeta exact vorbele sau expresiile lui. Evident, adăugă, el citea mai mult filozofie și istoria religiilor…

— Și acum spune mai departe. Ce s-a întîmplat cu el?

— Cu Elefterescu? A murit pe front, în primele zile ale războiului, prin iulie 1941…

— Păcat! exclamă Lorinț, ridicîndu-se brusc din fotoliu. Era un om interesant. I-ar fi plăcut lui Ieronim… Dar vreau să te asigur că, deși o fi auzit de el, de acest Elefterescu, Ieronim nu s-a inspirat din „cazul” lui. Spectacolul e construit într-o perspectivă cu totul diferită.

— Dar ideea că un nou Boddhisattva va fi fatalmente camuflat și, deci, anonim? Asta de unde a luat-o? Ți-am citit adineauri fragmente din scrisoarea lui Adrian.

— Știu, știu, continuă Lorinț. Dar, repet, chiar dacă auzise de ideea lui Elefterescu, de imposibilitatea de a recunoaște un Boddhisattva contemporan. Spectacolul este altfel construit și urmărește