— Anume ce? îl întrerupse iritat Eleazar.

— Nu am dezlegarea să-ți spun. Pot adăuga numai un lucru: corul, dansul, muzica, luminile sînt tot atît de importante pe cît sînt dialogurile. Ce ți se spune, ți se arată, și acest fel de spectacol este cu totul nou. În fond, reluă după o pauză, gînditor, nici nu știu dacă îl mai putem numi „spectacol” în sensul curent al cuvîntului.

Se pregătea de plecare, dar parcă nu se îndura să se despartă de grădina pe care o vedea prin fereastră.

— Niciodată toamna… murmură el încet.

— Bine, înțeleg, vorbi calm Eleazar, vreți să fie marea surpriză a sezonului. Dar spune-mi măcar cum începe.

Lorinț îl privi mirat, cu un zîmbet enigmatic.

— Îți spun și totuși ai să crezi că nu-ți spun adevărul. Dar adevărul este că nu există început!

Eleazar izbucni în rîs.

— Îți bați joc de mine!

— Sau poate există, continuă Lorinț, dar încă nu l-am găsit. Să nu crezi că nu l-am căutat. Îl căutăm și acuma. Dar cum să recunoști adevăratul început, cînd spectacolul se întemeiază pe cel mai banal mister, banal în sensul că ne lovim la tot pasul de el și în fiecare zi? Dar, în sfîrșit, ar fi prea multe de spus!

§

Cînd o văzu de departe, călcînd apăsat și totuși cu eleganță, în cizmele ei militărești, printre troiene, sub ninsoarea care cădea necontenit de trei zile, Maria da Maria își înfășură fularul în jurul capului, ca un turban, și ieși s-o întîmpine. Se întîlniră în fața verandei.

— Doamnă, șopti Maria, vă rog să nu intrați acum, că de-abia a început repetiția, și Ieronim e nebun de fericire, e de nerecunoscut. Spune că de data aceasta…

Marina își șterse fără grabă fulgii care i se așezau molatec pe obraji și zîmbi.

— De aceea venisem și eu, să-i spun doar atît: că nu e nevoie să caute începutul, pentru că îl va găsi de la sine, fără nici un efort.

De-abia atunci Maria da Maria își dădu seama că plînge.

— De ce te uiți așa la mine? o întrebă Marina. Pentru că plîng sau pentru că ți se pare c-am îmbătrînit peste noapte?

Nu-i lăsă timp să răspundă.

— Ah! dacă aș ști să răspund la întrebarea aceasta, cîte alte răspunsuri nu ne-ar cere să le mai întrebăm o dată, și apoi încă o dată, încă o dată…

§

De cîteva zile, ploua mărunt, mohorît, ca printr-o ceață fumurie. Ieronim se opri pe trotuarul din fața casei și-și scoase absent bascul din buzunarul macferlanului. Rămase cîteva clipe cu bascul în mînă, privind cum cei trei lucrători de pe acoperiș se pregăteau să zvîrle în curte fîșiile mari, aproape pătrate, de tablă ruginită. Își potrivi bascul, trăgîndu-l ușor pe frunte. Apoi căută cu ochii un loc pe unde ar putea traversa strada, printre băltoace și noroiul amestecat cu ulei negru pe care-l lăsaseră camioanele. Ultimul camion, încărcat cu giurgiuvele, fierărie și blocuri de piatră, îl întîmpinase, cu puține minute mai înainte, la colțul străzii. Grăbise atunci pasul, crezînd că va ajunge prea tîrziu. Dar se liniști de departe. Casa părea încă întreagă, deși fără treptele scării de la intrarea principală, fără uși și cu ferestrele ca niște mari orbite speriate. Doar cînd ajunse, pe trotuar, chiar în fața porții, își dădu seama că odăile din fund dispăruseră, lăsînd să se vadă, stingher, un perete cu tapetul albăstrui, de mult zdrențuit, și sus, la etaj, restul scării de lemn care ducea în pod.

Mai cercetă o dată, cît de departe izbuti să pătrundă cu privirile prin ploaia măruntă, dar nu întîlni decît aceeași stradă îngropată în noroi, pe alocuri înecată în băltoace. Aproape că nu auzi zgomotul bucăților de tablă: căzuseră pe molozul din curte. Dar în clipa următoare își dădu seama că bradul fusese retezat și că încercaseră chiar, deși fără succes, să-i smulgă rădăcinile. Alte două camioane goale se opriră, fumegînd, în fața casei, și Ieronim căută un alt loc, ca să poată privi mai bine. Cîțiva lucrători cu căști de metal apăruseră din spatele casei. Ploaia se întețise, și ceața începu să semene cu o negură, înecăcioasă, cu gust de fum.

— Eram sigură că am să te găsesc aici, auzi chiar în spatele lui glasul Marinei.

Întoarse brusc capul, enervat, dar se trezi, fără voia lui, zîmbind. Marina îl privea în ochi, rîzînd, cu fața luminată de o bucurie copilărească, parcă i-ar fi făcut o farsă.

— Cum ai știut? o întrebă.

Marina se hotărî să-și deschidă umbrela, dar o ținea mult aplecată spre stînga, ca să-l poată vedea.

— Am trecut pe aici azi-dimineață, cînd tăiau bradul, spuse. Cred că nu-ți pare rău, întrebă repede, cu un aer vinovat în priviri.

Ieronim ridică din umeri, apoi își apăsă bascul pe frunte.

— De ce să-mi pară rău? spuse întorcînd capul spre casă. Era de mult o ruină. Pînă și șoarecii o părăsiseră…

— Întrebam așa, cum am învățat la școală, dar și din anumite romane, reluă Marina după o lungă tăcere. Trecutul. Urmele sfinte ale trecutului…

— O parte din viața mea care se duce, o întrerupse Ieronim, copilăria și adolescența mea, îngropate pentru totdeauna, fără urme etcetera etc…

Și pentru că îl vedea că privește visător brațul macaralei care se pregătea să lovească peretele cu tapetul albăstrui, Marina adăugă:

— Etcetera etc! Ai dreptate. Orice viață, oricît ar fi ea de nobilă, de unică, se poate rezuma, la un moment dat, prin această formulă: etcetera etc…

— Sîntem de perfect acord, spuse Ieronim continuînd să urmărească manevra macaralei.

— Dar, dar mi-e teamă că, deși ai înțeles, totuși nu-ți dai seama unde trebuie să ducă această înțelegere…

Se întrerupse, așteptînd să se risipească ecoul prăvălirii unui zid întreg, care luase cu el jumătate din încăperile rămase încă în picioare.

— Să nu-ți mai fie teamă, vorbi Ieronim, știu unde duce acest fel de înțelegere. Știam asta de mult. Ce nu înțelesesem încă era legătura…

Cu toate că ploaia se întețise din nou, praful răzbătea încet, persistent, pînă