— Legătura? întrebă tîrziu Marina.

— Da, legătura între lucruri și evenimente, toate cîte se întîmplă în jurul nostru…

Camionul se împotmolise chiar în fața lor. Șoferul își zvîrli mucul de țigară pe care îl păstrase în colțul gurii, înjură și făcu semn cu brațul unui lucrător din curte.

— În fond, continuă Ieronim, cu o voce caldă, schimbată, privim și de data aceasta petele de pe zid, petele pe care ni le-ai arătat astă-iarnă. Multă vreme n-am înțeles ce voiai să spui. Dar acum cred că încep să înțeleg.

— Numai atît? îl întrerupse Marina, hotărîndu-se brusc să închidă umbrela. Numai să înțelegi?

— Așteaptă, continuă Ieronim zîmbind, făceam doar istoria descoperirii mele…

Camionul se urni brusc, și Ieronim începu să-și șteargă, cu o copilărească încîntare, stropii de noroi de pe bărbie.

— Lecția era prea simplă, de aceea mi-au trebuit două luni ca s-o înțeleg. Nu mă întrerupe, te rog, adăugă precipitat, cu o bruscă exaltare în glas. Ai vrut să ne spui un lucru pe care, în ceea ce mă privește, îl știam de mult, dar nu făcusem încă legătura cu petele de igrasie de pe zid. Ai vrut să ne spui că oricînd și oriunde putem fi fericiți, adică liberi, spontani, creatori. Nu e nevoie de peisaje paradisiace, nici de prezențe nobile și înălțătoare, de muzică angelică și celelalte. Aici, ca și oriunde în altă parte, oricînd, în orice împrejurare, dacă știm cum să privim, și înțelegem, atunci…

— Ieronim! șopti Marina, Ieronim!

Nu simțise cînd încetase ploaia și se ridicase negura înecăcioasă, și cerul se limpezise, înălțîndu-se și parcă totodată adîncindu-se. Privea înfrigurat lumina, tot mai puternică, mai sclipitoare, care se răspîndea deasupra orașului, prefăcînd clădirile în imense cristale, asemenea unor nesfîrșite flăcări de aur și de pietre scumpe. Cristalele se înălțau, apropiindu-se unul de altul, contopindu-și pe nesimțite vîlvătaia.

— E adevărat! murmură Ieronim fără să-și dea seama că vorbește singur. Știam că e adevărat! Așa au văzut și ei…

Îl orbea acum, și totuși nu clipea din ochi, îl orbea lumina, ca și cum orașul ar fi fost incendiat de o nefirească incandescență de gheață.

— …Știam că așa au văzut și ei, acolo. Acolo, la Buchenwald… Dar cum să le-o arăți și celorlalți?! exclamă deodată, ridicînd brusc glasul. Cum să le arăt că este aceeași lumină ascunsă pretutindeni, în toate lucrurile, cît ar fi ele de urîte? În orice pată de igrasie pe un perete, în orice împroșcătură de noroi?

Își auzi atunci glasul și zîmbi încurcat. Inima începu să i se bată tot mai repede, apoi, pe neașteptate, se opri, și în acea clipă îl asurzi un trăsnet nesfîrșit, izbucnit parcă din toate părțile deodată, și înțelese, dar fără să simtă că se cufundă, pierzîndu-se într-o albă, suprafirească incandescență…

— Sînt nebuni! se auzi exclamînd cînd dădu cu ochii de cîțiva trecători zgribuliți, ascunși sub umbrele. Ce i-a apucat?

Nedumerit, întoarse capul ca să-i urmărească. Atunci Marina îl cuprinse în brațe și-l sărută pe amîndoi obrajii. Lui Ieronim i se păru că întîlnește pentru întîia oară această femeie tînără, neînchipuit de frumoasă, așa cum nu mai întîlnise niciodată în viață, cum nu întîlnise nici în vis. O privea amuțit.

— Ieronim! șopti Marina. Știam că într-o zi am să te regăsesc!

Chicago, martie 1974

Îl recunoscu de departe. Purta aceeași pelerină scurtă, învechită, cu două petice simetric și provocator cîrpite pe umeri, ca și cum ar fi vrut să ascundă urma epoleților. Dar Pantelimon știa acum că pelerinele cu epoleți nu făcuseră parte din uniformele armatei române; cel puțin nu în secolul nostru, îl asigurase Ulieru. Se vor fi purtat altădată, poate în epoca feudală. Și, dacă s-ar putea dovedi că peticele ascund cu adevărat urmele epoleților, adăugase Ulieru, după o pauză, vreau să spun: dacă s-ar putea dovedi, cu mijloace moderne, științifice, atunci ar fi grav!

Se întrerupse și-l privise lung.

— De cînd îl cunoști?

— Eu? Nu-l cunosc. Habar n-am cine e, nici cum îl cheamă. Ți-am vorbit de pelerina lui pentru că m-au impresionat cele două petice. Ți-am spus: păreau cusute exact pe umeri, ca niște epoleți…

— Destul de suspect, îl întrerupse Ulieru. Și, dacă s-ar putea dovedi cu precizie, prin mijloace științifice, ar putea fi chiar foarte grav. Cred că înțelegi de ce…

Pantelimon înălțase încurcat din umeri.

— Nu, spuse, nu înțeleg.

— Pentru că, în acest caz, pelerina a fost sigur furată. Furată de la Muzeul Armatei… Și totuși, adăugă gînditor, spui că nu-l cunoști…

— L-am văzut doar de două sau trei ori, ieșind de la alimentara Mătăsari. El ieșea și eu mă îndreptam spre intrarea B. Mă duceam să cumpăr niște mezeluri…

De data aceasta micșoră pasul ca să-i poată privi cu atenție pelerina. Nu se înșelase: peticele erau cusute exact pe locul și pe măsura epoleților: Poate privirile sau zîmbetul lui îl încurajase, pentru că se opri brusc la un pas de el.

— Vă rog, dacă nu vă supărați, îmi puteți spune în ce an sîntem?

— Nouăsprezece mai, răspunse Pantelimon.

— Nu, nu m-ați înțeles. Nouăsprezece mai, asta știam. Dar anul? În ce an sîntem?

Pantelimon se trase ușor spre zid, lăsînd să treacă o femeie cu un copil de mînă.

— 1969! spuse, 19 mai 1969.

— Așa credeam și eu, exclamă celălalt. Pot spune chiar că eram convins: 1969. Și cu toate acestea, sînt unii oameni care cred contrariul. Ca să fiu mai precis: Sînt oameni care pretind că sîntem în 1966! Mi-au arătat chiar ziare. Le-am citit cu cea mai mare atenție: trebuie să recunosc că erau ziare din martie, aprilie și mai 1966.

— Nu înțeleg, spuse Pantelimon zîmbind încurcat.

— Vă rog să mă credeți, continuă celălalt scuturîndu-și pelerina cu un gest surprinzător de tineresc. Sînt om serios, am, cum se spune, capul pe umeri. Dar în fața evidenței, a ziarelor, vreau să spun, a trebuit să mă înclin…

— Ce fel de ziare? întrebă Pantelimon.

— Ziarul