nostru cel mai popular: Scînteia, îl citesc în fiecare zi. Scînteia de azi dimineață am citit-o de la primul la ultimul rînd.

— Ei și? îl întrerupse nervos Pantelimon, dîndu-și seama că mai mulți trecători se opriseră lîngă ei și-i ascultau. Am citit-o și eu, și tot de la primul la ultimul rînd…

— Da, dar ziarul de care vă vorbesc mă asigură că sîntem în mai 1966!

— Poate o fi fost un număr vechi, interveni un tînăr cu șapcă trasă adînc pe frunte pînă în dreptul sprîncenelor.

— Da, dar vedeți…, se pregăti să-i explice, scuturîndu-și din nou pelerina, parcă ar fi vrut s-o arunce peste umeri, adunînd-o, întreagă pe spate.

— Despre ce e vorba? întrebă cineva de lîngă zid, fără să-și scoată țigara din gură, înaintînd încet spre Pantelimon.

— Tovarășul susține că sîntem în 1966…

— Îmi dați voie, tovarășe; n-am susținut asta. Mi-am permis doar să vă întreb în ce an sîntem. Mai precis, am vrut să mă conving că nu mă înșel cînd afirm că sîntem în 1969, deși…

— Deși?

Își scoase țigara dintre dinți, și vorba părea acum schimbată, aproape severă.

— Deși, cum spuneam, ziarul pe care l-am citit azi dimineață, Scînteia, vreau să spun, indică precis: 19 mai 1966. Și nu e pentru prima dată. Acum trei zile și de două ori săptămîna trecută, și mai înainte, toată luna aprilie, Scînteia pe care am primit-o și am citit-o eu.

— Se întîmplă, vorbi cineva. Am un prieten la Slatina, și mi-a arătat și el, le-am văzut cu ochii mei… Numere din Scînteia… Toate erau din 1966…

— Era din provincie, îl întrerupse cineva. Slatina e un oraș frumos, dar e în provincie…

Cîțiva încercară să rîdă. Pantelimon se simți atins pe braț, și întoarse capul. Bătrînul îi zîmbea cu înțeles.

— Ar trebui să te repezi și d-ta pînă la Slatina, spuse. Poate te trezești din nou în anul 1966. Și…

Dar îi întîlni privirile, îl văzu cum trage cu sete din țigară și tăcu, zîmbind încurcat.

— Nu vă mai astîmpărați! șuieră printre dinți, strivind țigara cu piciorul. Vă țineți de prostii. În loc să vă vedeți de treabă…

Capitolul II

Cînd, o jumătate de ceas în urmă, ieși de la alimentară, îl găsi rezemat cu spatele de zid, așteptîndu-l.

— Pantelimon, îl întrebă, de cînd îl cunoști pe Zevedei?

Pantelimon înghiți cu greu și-și trecu pachetul în cealaltă mînă.

— Nu-l cunosc. Nici nu știam că-l cheamă Zevedei. L-am zărit de vreo două, trei ori, și m-au frapat peticele de la pelerină: parcă ar fi fost cîrpite pe locul epoleților. Dar, cum spune directorul nostru, tovarășul Ulieru, armata română n-a cunoscut pelerine cu epoleți. De aceea e suspect… Poate, în epoca feudală…

— Lasă epoca feudală, îl întrerupse celălalt. De ce spuneai că e suspect?

— Pentru că, așa cum spune tovarășul Ulieru, dacă s-ar putea dovedi cu certitudine, prin mijloace științifice, vreau să spun, dacă s-ar putea dovedi că peticele au fost cîrpite pe locul epoleților, atunci pelerina este sigur furată de la Muzeul Armatei.

— Asta e altă mîncare de pește, vorbi celalt scoțîndu-și pachetul cu țigări. Lasă în pace Muzeul Armatei. De cînd îl cunoști pe Zevedei?

Pantelimon își trecu pachetul în mîna stîngă. Dar se răzgîndi repede și, apucîndu-l cu mîna dreaptă, se trase spre zid.

— V-am spus. L-am cunoscut acum o jumătate de ceas. Mă duceam la alimentară pentru niște mezeluri, și el m-a oprit, și m-a întrebat: Vă rog, dacă nu vă supărați, îmi puteți spune în ce an sîntem? Și i-am răspuns…

Pantelimon își înălță brusc fruntea, și zîmbi.

— Nu înțelesesem, credeam că mă întreabă de zi, și i-am răspuns: 19 mai. Dar el m-a întrerupt: Nu, spuse, știu și eu că sîntem în 19 mai. Dar, anul? În ce an sîntem?

— În ce an sîntem? repetă celălalt zîmbind. Și d-ta n-ai bănuit nimic?

Pantelimon se apropie și mai mult de zid.

— Am crezut că poate nu-i în toate mințile sau că…

— Adică, ce vrei să spui cu asta? Că i s-a întîmplat ceva? Că a fost amestecat în vreo afacere suspectă și că, în sfîrșit, de-acolo i se trag toate?

— Cam așa ceva sau poate că… În sfîrșit, înțelegeți ce vreau să spun.

Celalt zîmbi din nou, apoi își aprinse absent țigara.

— Dar de ce în 1966? întrebă privindu-l cu pleoapele brusc și sever apropiate. Nu ți s-a părut suspect că Zevedei a precizat: 1966 și nu un alt an, bunăoară 1956 sau 1960?

— Nu, recunoscu timid Pantelimon. Acum, că-mi spuneți d-stră, parcă mi se pare și mie suspect. Căci, în fond, de ce 1966?

Celalt izbucni în rîs.

— Prea mă crezi prost, tovarășe.

Pantelimon păli și încercă zadarnic să zîmbească.

— Eu? începu. De ce să vă cred cum spuneți d-stră?… Eu…

Dar se întrerupse, văzînd apropiindu-se foarte grăbit, aproape în fugă, pe tînărul cu șapca trasă pe frunte.

— Plecase de-acasă, șopti gîfîind. Plecase cu cinci minute înainte.

— De la n-rul 13?

— Nu, de la 13 bis.

— Atunci te-a păcălit din nou. Ți-am spus că la 13 bis… Dar, în sfîrșit, deocamdată n-are importanță.

Apoi, întorcîndu-se brusc spre Pantelimon.

— De unde știai de Muzeul Armatei?

— Eu? Nu știu nimic.

— Tovarășe Pantelimon, vorbi celalt printre dinți, eu sînt un om bun de felul meu, dar…

Pantelimon își plecă umerii, și se lipi de zid.

— Directorul nostru, de la administrație, tovarășul Ulieru, mi-a atras atenția și mi-a spus: Dacă s-ar putea dovedi cu precizie, prin mijloace științifice moderne, că în locul peticelor…

— Bine, bine, asta mi-ai mai spus-o. Dar de ce Muzeul Armatei?

— Tovarășul director, Ulieru, spunea că e grav, pentru că era o piesă de muzeu. Cu alte cuvinte, era o piesă furată de la Muzeul Armatei.

Celalt își scoase țigara și-l întrerupse clătinînd de cîteva ori mîna foarte aproape de obrazul lui Pantelimon.

— Dar dacă ai înțeles asta, cum de n-ai înțeles legătura cu 1966? Căci Zevedei ți-a vorbit de 1966 iar nu de 1960 sau 1956!

Îl privi din nou, cu pleoapele mult