— Prea ne credeți proști, tovarășe!

— Eu, tovarășe? exclamă Pantelimon lipindu-și mîna liberă de piept.

— Nu vă mai astîmpărați!

Apoi, întorcîndu-se brusc către tînărul cu șapcă.

— Ce era cu Slatina? Îl cunoaște cineva?

— E de la aceeași secție cu Făinaru. Se referea la chestia din septembrie.

— Atunci e suspect…

— Așa spunea și Făinaru. De aceea…

— Bine, am înțeles! îl întrerupse privindu-l amenințător în adîncul ochilor.

Ca în fiecare zi, cîteva minute înainte de ora prînzului, se îndreptă spre biroul lui Ulieru. Dar în fața ascensorului îl întîmpină dactilografa.

— Nu vă urcați degeaba, că astăzi n-a venit. Treburi, adăugă zîmbind, 20 mai, 21 mai, și așa mai departe…

Lui Pantelimon i se păru că dactilografa încercase să clipească din ochiul stîng, și roși, încurcat.

— Înțeleg, spuse și se îndreptă spre ușă.

Dar după cîțiva pași se întoarse și întrebă coborînd glasul:

— Este ceva special? Vreau să spun 20 sau 21 mai au vreo semnificație specială?

Dactilografa îl privi din nou, mirată, și de data aceasta Pantelimon nu se mai îndoi: tînăra clipea într-adevăr cu înțeles, din ochiul stîng.

— Depinde de oraș, spuse. În anumite orașe de provincie 20 mai e mai important decît 21 mai…

— Orașe de provincie, repetă visător Pantelimon. Ce curios! Aseară, nu știu nici eu bine de ce, mă gîndeam la orașele de provincie. La Slatina, bunăoară…

Ca și cum nu l-ar fi auzit, tînăra zîmbi și, clătinînd scurt din cap, îi întoarse spatele.

În ziua următoare, Pantelimon se hotărîse să dejuneze în laborator. Desfăcuse pachetul cu mezeluri și se pregătea să destupe o sticlă de bere, cînd în ușă apăru Ulieru.

— Te-ai și întors? îl întîmpină Pantelimon cu bucurie. Atunci mergem la cantină…

Și pentru că Ulieru tăcea, privindu-l preocupat, destupă sticla de bere, umplu un pahar și i-l întinse.

— De unde știai că am fost la Slatina? îl întrebă Ulieru după ce sorbi cu grijă cîteva înghițituri.

Pantelimon tresări surprins.

— Ai fost la Slatina? Să mă trăsnească Dumnezeu dacă am știut ceva!

— Atunci de ce i-ai spus dactilografei că orașul dumitale favorit e Slatina? De ce tocmai Slatina, unde mă aflam eu? Și, pentru că sîntem prieteni și am încredere în d-ta, îți spun că fusesem trimis într-o inspecție…

Pantelimon își goli paharul și se așeză pe scaun.

— Întîi și întîi, n-am spus că Slatina e orașul meu favorit. Nici nu-l cunosc. N-am fost niciodată la Slatina. I-am spus doar că, cu o seară mai înainte, mă gîndeam nu știu nici eu bine de ce, mă gîndeam la orașele de provincie, bunăoară, la Slatina.

— Dar de ce tocmai la Slatina? îl întrerupse Ulieru căutîndu-i privirile.

Pantelimon ridică încurcat din umeri.

— Pentru că, n-am apucat să-ți spun, pentru că, în sfîrșit, alaltăieri, îndreptîndu-mă către alimentară, m-am întîlnit din nou cu individul acela cu pelerină, știi care… Tipul despre care spuneai că dacă s-ar putea dovedi cu precizie…

Ulieru se apropie în vîrful picioarelor de ușă și o deschise brusc, privi în dreapta și în stînga, apoi se întoarse și se reașeză pe scaun.

— Cred că nu e în toate mințile, continuă Pantelimon.

— Ai vorbit cu el?

— Doar cîteva cuvinte. N-am apucat să-i vorbesc mai mult, pentru că… E o poveste întreagă.

— Dar ți-a spus el ceva despre Slatina?

— Nu el. Se adunase acolo, pe trotuar, un grup întreg, și cineva, nu mai mi-aduc bine aminte cine, a spus că și la Slatina apare Scînteia cu data, să spunem, de 19 mai 1966 în loc de, cum ar trebui, 19 mai 1969. Să vezi cum a fost…

Ascultîndu-l, Ulieru își trecea la răstimpuri batista pe frunte. Apoi o ascundea rușinat în buzunar și începea să-și frece mîinile.

— Ar putea fi foarte grav, rosti în cele din urmă. M-ai băgat – recunosc, fără să vrei – ne-ai băgat pe amîndoi într-o încurcătură din care Dumnezeu știe cine are să ne scoată.

— Dar de ce e atît de grav? întrebă turburat Pantelimon.

— Pentru că individul acela foarte suspect, individul cu pelerină, a adus vorba de ziarele din 1966.

— Dar ce s-a întîmplat în 1966?

Ulieru se ridică brusc și deschise din nou ușa, privind pînă în fundul coridorului.

— Bună, bună! strigă, fluturîndu-și mîna.

Apoi își apropie scaunul de al lui Pantelimon și continuă în șoaptă.

— Să vorbim mai încet, că Petrescu Doi s-a întors să-și verifice aparatele…

Se întrerupse și răsuflă adînc.

— Ce s-a întîmplat în 1966? S-au întîmplat multe. În orice caz, în 1966 era mai bine ca acum, în 1969. Și atunci, înțelegi, dacă oamenii citesc ziarele din mai 1966 cînd noi, de fapt, sîntem în mai 1969… E, în orice caz, ceva subversiv. E împotriva Statului.

Se întrerupse o clipă, întoarse capul spre ușă, făcu un semn, și continuă ridicînd glasul.

— Este împotriva așezării noastre socialiste. Întîlnești saboteuri în orice întreprindere. Nu e de mirare. Dușmanul de clasă nu renunță la privilegiile pe care, pe bună dreptate, partidul și poporul…

Ușa se deschise și în prag apăru Ioanichie Petrescu. Intră, cu tabachera deschisă, îmbiindu-i.

— Știu, știu bine că nu fumați, dar eu, în orice caz, vă pun la încercare…

Apoi, întorcîndu-se către Ulieru.

— Cum decurge ancheta, tovarășe inginer?

— N-a fost anchetă, răspunse Ulieru încercînd să pară detașat, aproape plictisit. Am fost în misiune de control. Totul decurge conform planului…

Ioanichie Petrescu îl privea, zîmbind ironic.

— Și cu toate acestea, n-au livrat nici 20% din comenzile noastre.

— Au să livreze, au să livreze totul conform planului… Dar mie mi-e foame, adăugă ridicîndu-se brusc. Și cum nu mă prea împac cu mezelurile, mă duc la cantină.

— Azi au ciorbă de fasole, preciză Petrescu continuînd să zîmbească.

Lăsă să treacă un răstimp, jucîndu-se absent cu tabachera, apoi, fără să-l privească, se adresă lui Pantelimon.

— Nu știam că-l cunoști pe Năstase…

Pantelimon tocmai sfîrșise de desfăcut pachetul cu mezeluri.

— Nu cred că-l cunosc. Cine e Năstase?

— Ai stat mult de vorbă cu el alaltăieri, în fața alimentarei Mătăsari. Să știi că e un element foarte capabil. Și un om integru. Poți să ai toată încrederea în