el. Dar, adăugă căutîndu-i privirile, pentru că sîntem numai noi doi, îți pot spune că l-ai cam dezamăgit.

— Eu? exclamă Pantelimon ducîndu-și mîna la piept.

— Dumneata. Ai fost reticent, parcă ți-ar fi fost frică de el. Nu i-ai spus nimic de legăturile d-tale cu Zevedei, de cînd îl cunoști, și celelalte…

Pantelimon înghiți cu greu, și apucînd paharul lui Ulieru, dădu peste cap restul de bere.

— Dacă ți-e sete, continuă Petrescu, vino la mine, în laborator. Am întotdeauna o sticlă de bere rece.

— Nu, mulțumesc, nu mi-e sete. Dar pentru că veni vorba de tovarășul Năstase și de individul cu pelerină…

— Asta e mania lui, a lui Zevedei, îl întrerupse Petrescu: să poarte pelerina lui unchiu-său, colonelul.

— Tovarășul Ulieru bănuia că a furat-o de la Muzeul Amatei.

— Nu, n-a furat-o. Unchiu-său, colonelul, a fost în armata austro-ungară. A murit foarte bătrîn, aproape centenar, la sfîrșitul războiului. Dar Zevedei e un om ciudat: vrea să se distingă de popor, și atunci recurge la orice semn distinctiv…

Pantelimon prinse curaj și începu să-și așeze mezelurile pe o farfurie de plastic.

— În fond, ține să se declare pe față dușman de clasă…

— Cam așa ceva, spuse Petrescu deschizînd tabachera. Dreptul lui.

— Dreptul lui? se miră Pantelimon. Într-o societate socialistă ca a noastră?

— Așa a crezut el. Și a tras consecințele. Știi și d-ta că a stat 15 ani la închisoare; 15 ani, pînă a fost grațiat.

Pantelimon mușcase cu spor dintr-o felie de parizer, și se trudea acum s-o mestece cît mai repede. Ioanichie Petrescu îl privea zîmbind.

— Și dacă a fost grațiat, continuă după o pauză, nu mai poate fi arestat pentru că poartă pelerina lui unchiu-su… Dar vezi că nu se astîmpără. Are dreptate Năstase: sînt unii oameni care, oricîte li s-ar întîmpla în viață, nu se astîmpără.

Treptat, Pantelimon se lumină la față.

— D-aia întreabă în ce an sîntem, spuse.

— Exact. Și de aceea l-ai decepționat pe Năstase, încercînd să te prefaci…

— Eu? exclamă Pantelimon cu oarecare greutate, căci avea gura plină.

Petrescu rîse cu poftă și apoi, brusc, se hotărî și alese o țigară din tabacheră.

— Una străină, cu filtru; pentru zile mari… Da, d-ta, reluă calm, cu un glas neutru. Ai încercat să joci rolul tînărului naiv și cu capul în nori, cînd noi toți te cunoaștem, și te apreciem ca pe un element strălucit, de încredere și de viitor.

— Nu înțeleg, spuse Pantelimon. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă înțeleg la ce faceți aluzie.

— Răspundeai ca și cum nu l-ai fi cunoscut pe Zevedei…

— Dar nu-l cunosc.

— Dă-mi voie, te rog, îl întrerupse Petrescu ridicînd brațul în aer. Ca și cum nu l-ai fi cunoscut, iar pe de altă parte, te prefăceai că nu înțelegi legătura cu anul 1966.

— Acum înțeleg, mărturisi Pantelimon cu un aer de triumf. Foarte probabil, 1966 este anul cînd a fost grațiat…

Ioanichie Petrescu îl privi cîteva clipe în tăcere, fumînd absent.

— Recunosc că ești mare meșter, știi să-ți ascunzi jocul. Dreptul d-tale, adăugă, regăsindu-și zîmbetul. Dar dacă n-o știai, ți-o spun eu: Zevedei a fost grațiat, ca toți ceilalți, în 1964. O știe toată lumea…

Capitolul IV

Ca de obicei cînd vecinii ascultau programul de nouă seara, Pantelimon își propti coatele pe birou, își înfundă degetele în urechi și, cu încăpățînare, continuă lectura. De cîte ori întîlnea un nume străin, îl silabisea de mai multe ori, cu glas tare. Celebrul fiziolog englez John A. Davenport… Da-ven-port. Da-ven…

Dar auzise semnalul bine știut – cele cinci bătăi în ușă, cu o scurtă pauză după a treia ciocănitură – și se grăbi să deschidă.

— Ar trebui să te căsătorești și d-ta, ca toți tinerii de viitor, spuse Ulieru. Ai avea și d-ta televizor, ai asculta programul de la nouă seara…

Apoi coborînd brusc glasul, adăugă:

— Hai să bem o bere.

După ce traversară bulevardul, Ulieru îl întrebă:

— Ce ți-a spus Petrescu Doi după ce-am plecat eu?

Îl ascultă atent, întorcînd la răstimpuri capul, să vadă dacă sînt singuri. Tîrziu, se opri din mers și răsuflă lung, adînc, de mai multe ori.

— Vasăzică, știe și el ceva. Știe cel puțin două lucruri: Întîi, că la Slatina e fierbere mare de cînd cu explozia de la Fabrica de Cerneală. Și al doilea, știe și rezultatul anchetei…

Tăcu brusc, ridicînd ca din întîmplare capul către o fereastră deschisă de la etajul trei. Pantelimon îi urmări privirile, apoi porniră amîndoi deodată, grăbind pasul.

— Adică? îndrăzni să-l întrebe tîrziu.

— Știe și el că, în urma anchetei, s-a descoperit originea cernelii cu care se tipăreau pînă acum vreo două, trei săptămîni, numerele din Scînteia fals datate februarie și martie 1966.

— Vasăzică, exclamă Pantelimon, Zevedei avea dreptate!

— Vorbește mai încet, îl întrerupse Ulieru. Omul d-tale avea dreptate, pentru că numerele apocrife există: le-am văzut și eu. Le-am văzut la Slatina.

— Și?… întrebă emoționat Pantelimon.

— Nu înțeleg nimic, dar, evident, eu nu știu mare lucru. Știu doar ce mi s-a spus: că este la mijloc un complot vast și foarte inteligent organizat… Mare ghinion! exclamă după un răstimp.

Se apropie de bordura trotuarului și scuipă, cu furie, de mai multe ori.

— Mare ghinion! Și pentru mine, că am fost trimis la Slatina, și pentru d-ta, că te-a interesat o pelerină cu petice în dreptul epoleților, și ai intrat pe mîna lui Năstase. Orice am face de aici înainte, sîntem amîndoi suspecți. Ai văzut pe Petrescu Doi? A mai venit vreodată la dumneata, așa, din senin, la ora prînzului?

— Nu cred.

— Asta, pentru că m-a zărit cînd am deschis ușa…

Pantelimon călca cu privirile în caldarîm, absent, preocupat.

— Dar nu înțeleg de ce fel de complot ar putea fi vorba, murmură după o lungă tăcere.

— Nu înțeleg nici eu. Cei care au cumpărat edițiile – tirajul real, din 1966, și edițiile apocrife, din 1969 – spun că textele sînt aproape identice. Doar cîteva modificări, de altfel fără însemnătate, și multe greșeli de tipar, mai multe ca de obicei…

— Atunci?

— Ei spun că e complot. Deocamdată, se silesc să descopere pe toți cei