Petea, te cheamă Petea sau Petre? Ce Petea? Ești rusnac sau român? Dacă ești rusnac să fii sănătos, vorbește atunci rusește, de ce vorbești românește, ce e asta, Petea, în sus, Petea în jos… Asta înainte de orice. Ei? Ce vrei de la mine? Văd că ai un gînd, care se clatină cu… tine cu tot, de la început de cînd m-ai văzut ți s-a înfipt în cap ca un piron, scoate pironul, dă-l pe față, crezi că e așa de misterios fiindcă îi dai tu tîrcoale și nu ești în stare să-l exprimi? Da, nu știu cine ești și nici nu mă interesezi, n-am avut timp să mă gîndesc la tine, treci la locul tău și nu-mi vîrî paharul în nas că n-o să ciocnesc cu tine…”

Dar mă și apucase de gît și mă pupase, lucru care mă scîrbi și mă înfurie atît de tare că mă ridicai și îl împinsei cu violență. Dar nu-l dărîmai pe el cum aș fi dorit, ci scaunul pe care stăteam. Asta mă făcu să văd roșu. Îi înfipsei mîna în cravată, îl împinsei spre perete și îl făcui să se holbeze în strînsoare, din roșcat se făcu vînăt. Mă retrăsei, îmi ridicai scaunul și spusei: „Nu-mi place să fiu pupat cu sila. Îmi rămîn balele, nu vreun sentiment…” Și mă ștersei îngrețoșat pe obraz.

Spre uimirea mea nimeni nu se indignă, deși se așternu o oarecare tăcere în marea sufragerie plină de lume. Cînd îl împinsesem descoperisem că numitul Petea, deși mai scund ca mine, era greu ca un pietroi, de aceea se și prăbușise scaunul pe care stăteam și nu el. Acest scaun mă umilise și nu Petea și de aceea mă ridicasem apoi și-l vîrîsem pe acesta în perete și îl gîtuisem. Masa corpului său era inertă, nu fizic era el violent, altfel ar fi reacționat și ne-am fi bătut, ci psihic, deși cu astfel de tipi nu se știe niciodată în mod sigur dacă chiar fără să-i răspunzi la provocări, nu te apucă el de gît și nu te scuipă în ochi. Elev și chiar student mă bătusem nu o dată cu ei. Ultima oară se întîmplase la școala de ofițeri cu un ins care chiar de la venire nu încetase să mă provoace: îmi fura ciorapii, îmi căuta în portofel chiar sub ochii mei și îmi lua bani, pe care mi-i flutura pe sub nas și bineînțeles că nu mi-i mai dădea înapoi, spre rîsetele celorlalți. Raportai comandantului care îmi rînji disprețuitor să ne lăsăm de glume de-astea… Într-o zi sări el în locul meu și luă din mîna ofițerului de serviciu care împărțea poșta o scrisoare de la Matilda. Eram la masă și după ce ofițerul plecă se ridică în picioare cu gesturi pregătitoare de a rupe plicul cu intenția vădită de a-l citi în auzul tuturor. Mă apropiai și cu un glas umil îi cerui să-mi dea scrisoarea. Era mai voinic decît mine și umilința mea era un truc, să-i înlătur orice bănuială de violență din partea mea. În acest timp privirea îmi alunecase repede într-o parte, unde zărisem polonicul în marmită. „Să vedem, se sclifosi el, încurajat de umilința mea și rupînd plicul, ce scrie Dulcineea din Toboso…” În clipa următoare pusei mîna pe polonic și îl pocnii între ochi cu atîta furie încît linguroiul de alamă se rupse în locul unde era lipit de braț, lovitură ratată, care nu mă descumpăni, apucai marmita care mai avea în ea borș și i-o vîrîi pe cap, în timp ce îl izbeam cu picioarele la țurloaie, cu bocancii duri și nu mă oprii pînă nu-l văzui la pămînt. Ridicai apoi liniștit scrisoarea de pe jos, o vîrîi în buzunar și revenii la locul meu să-mi mănînc ciorba. Am făcut amîndoi trei nopți de carceră, cu reproșul sec și distant al comandantului, că oameni superiori, cu studii, se comportă mai rău decît simpli soldați. N-am explicat nimic, ar fi fost, bineînțeles, inutil, mi s-ar fi răspuns că trebuia să raportez. Ce? Că mi s-a rupt și citit scrisoarea în fața tuturor? Ce-ar mai fi fost de dres? Plus că s-ar fi putut să mi se răspundă același lucru, că, adică, să ne lăsăm de glume. În filme am revăzut apoi astfel de scene, dar idilice, cei doi erau de fapt sau aveau să devină buni prieteni, buni camarazi care ies primii la exercițiul cutare, de luptă, la care asista însuși generalul… E, dacă venise însuși marele comandant? Asta era esența, restul, copilării, glume de cazarmă. În realitate individul, fără să știu de ce, mă ura, dar și eu pe el. Abia după ce am terminat școala, la masa de despărțire, a venit la mine și cu o privire întunecată și-a cerut scuze. Erau nesincere, dar ne întorceam acasă și nu e bine, așa în general, să ai dușmani… Cine știe? Eram tineri… Viața e lungă, pămîntul e mic… Te mai întîlnești și…

Nu cred că numitul Petea avea în el o astfel de filozofie de ultimă oră. Și nu m-am înșelat asupra acestei judecăți… Matilda însă… am aflat chiar de la ea, mult mai tîrziu… Erau cam de aceeași vîrstă. Petea mai mare cu un an… În adolescență, cîndva, într-o noapte, fata își trezise speriată părinții și le șușotise: „Petea mă așteaptă în grădină”. Era în vacanța mare, era zăpușeală… S-au dus în grădină, l-au găsit acolo pitit printre pomi și la întrebarea ce făcea el acolo singur la miez de noapte, pe cine aștepta, a răspuns „pe nimeni” cu atîta groază, încît l-au luat la bătaie și l-au snopit pînă l-au lăsat lat… Nu i-a trecut însă și atunci l-au gonit din sat la niște rude din Chișinău. Dar se întorcea și de-acolo, tot așa, noaptea, și o aștepta tot acolo, în aceeași grădină… Matildei i se făcea milă de el și nu-l spunea, dar îl ruga, îl implora… S-a potolit cu greu, dar sentimentele nu s-au stins cu totul. Încît, în clipa cînd Matilda îmi povestea toate acestea, perspectiva mea asupra acestui frate al ei