antrenament, însă avea timp doar pentru unul, cel mult două. În alte împrejurări ar fi ales doar păsările cele mai puternice. Acum, pentru a face faţă termenului limită, avea să se bizuie pe orice porumbel în stare să facă un zbor de trei ore. Apoi, tuburile trebuiau ataşate de picior, o sarcină care lua aproape o zi întreagă. Dar mai ales urma partea cea mai nesuferită – să vâre păsările în tuburile alea îngrozitoare. Era hotărâtă să nu-l lase pe Bertie să-şi vadă porumbeii îndesaţi în ele ca nişte plicuri. Asta trebuia s-o facă singură.

Avea un rol de îndeplinit. Supravieţuirea ţării atârna de aripile acestor păsări. Era convinsă. Încerca să se concentreze pe ce avea de făcut, pentru că o urmărea imaginea bunicului căzut cu faţa în jos pe câmp. Ca să şi-o alunge din gând, s-a apucat să răzuiască cu lopata gunoiul de la păsări, chiar dacă podeaua nu era prea murdară. A curăţat până când din podeaua de scânduri au început să sară aşchii şi i-au apărut băşici pe degete. Atunci s-a lăsat jos într-un colţ, şi-a cuprins genunchii cu braţele şi a început să plângă.

E numai vina mea. Sigur puteam să fac mai mult pentru el. În singurătatea hulubăriei, doar porumbeii erau martorii momentului său de slăbiciune.

Ştia prea bine că, odată ce ieşea din hulubărie, avea să-şi lepede învelişul moale. Nu era altă cale, trebuia să fie puternică. Să reziste. Şi-a şters lacrimile, apoi s-a uitat printr-o crăpătură din uşă, pregătindu-se pentru ce o aştepta afară. S-a simţit uşurată să-l vadă pe Bertie vioi, uitându-se pe cer după porumbei. De la distanţă cel puţin, bastonul şi flaconul cu pastile păreau să se fi mutat mai departe de scaun.

Susan a trecut la treabă, cercetând şi numărând porumbeii. Câteva minute mai târziu, tocmai când lua un pui din cuib, l-a auzit pe Bertie strigând.

— Susan!

I-a sărit inima din piept. Pentru o secundă, a avut în minte imaginea bunicului prăbuşit pe verandă. A pus repede puiul în boxă şi s-a repezit afară – bunicul stătea în fotoliu, aplecat în faţă. Susan a răsuflat uşurată că nu păţise nimic.

Bertie s-a ridicat cu greutate în picioare, sprijinindu-se de balustrada verandei ca de o cârjă, şi a arătat cu mâna în sus.

Când inima a început să-i bată iar normal, Susan şi-a îndreptat privirea spre cer. Sus, deasupra pădurii, un porumbel. Zborul lui lin, de neconfundat, i-a mărit din nou pulsul. Ducesa!

— Uite! a strigat Bertie.

Susan a urmărit-o cu privirea pe Ducesa cum plonjează spre hulubărie. În acest timp, soldaţii, alertaţi de strigătul lui Bertie, au ieşit din cort.

Ducesa a coborât fluturând din aripi pe platforma de aterizare de pe acoperişul hulubăriei. Însă în loc să intre înăuntru prin perdeaua de alarmă, ea şi-a înclinat capul spre soldaţii care se apropiau.

Când Susan s-a îndreptat spre ea, a observat tubul roşu de la piciorul porumbiţei şi s-a oprit.

— De ce nu se duce înăuntru? a întrebat unul dintre soldaţi când a ajuns lângă ea.

Susan a avut un moment de ezitare, gândindu-se că era o greşeală. Nu poate fi Ducesa. Când a zburat, nu avea nici un tub. Dar când s-a uitat mai bine la penele ei, ca nişte flori de grădină învolte, a ştiut că nu putea fi decât ea.

Soldatul şi-a pierdut răbdarea şi s-a apropiat de acoperiş.

— Nu pune mâna pe ea! a strigat Susan. O să intre singură.

Dar el i-a întors spatele şi s-a înălţat pe vârfuri. A întins mâna, cu degetele ca nişte gheare, şi a reuşit să o prindă de aripă. Ducesa a aplecat capul şi l-a lovit cu ciocul.

— Au! a strigat soldatul retrăgându-şi mâna. Afurisita asta de pasăre m-a pişcat.

Al doilea soldat s-a dus în partea opusă a platformei şi amândoi s-au apropiat de ea în acelaşi timp.

Susan stătea la îndoială ce să facă. Îi venea să apuce bastonul ca să-i gonească. În schimb, s-a dus în spatele soldaţilor şi a fluturat braţele. Uş!

Ducesa şi-a înfoiat penele şi a clipit. Când mâna unuia dintre soldaţi s-a întins s-o apuce de picioare, porumbiţa şi-a întins aripile şi a ţâşnit în sus.

— La dracu’! a exclamat soldatul.

Ducesa a zburat spre stânga, apoi spre dreapta şi a dispărut în spatele casei.

— Uite ce-ai făcut! a spus Susan cu mâinile în şolduri. Ai speriat-o.

Soldaţii s-au uitat unul la celălalt şi au luat-o la goană spre casă. Când au trecut pe lângă verandă, Bertie a clătinat din cap. Au dispărut apoi după colţ, pe lângă tufele de trandafiri pregătite de iarnă. Câteva secunde mai târziu, Ducesa a apărut plutind peste acoperiş, a coborât în picaj şi s-a aşezat pe balustrada verandei.

Bertie a încercat să se ducă spre porumbiţă. I s-au îndoit genunchii şi a renunţat. S-a prins de balustradă, ca de o frânghie de salvare.

Susan a fugit la el. Era la vreo douăzeci de metri de casă, dar auzea deja soldaţii apropiindu-se. O tăiaseră prin grădină şi se apropiau în viteză de intrarea în casă. Aveau să ajungă primii la Ducesa. La gândul că o să pună mâna pe porumbiţa ei, a cuprins-o un val de furie. Cu capul aplecat în jos, şi-a forţat picioarele să alerge mai repede, sperând tot timpul că soldaţii aveau să se împiedice.

A ajuns la verandă în acelaşi timp cu ei. Dar degeaba. Ducesa dispăruse. Iar Bertie, obosit de încercarea de a se ridica în picioare, căzuse în fotoliu.

— Unde s-a dus? a întrebat un soldat, ştergându-şi fruntea transpirată.

— Unul mai prost ca altul, a murmurat Bertie.

— Poftim? a spus unul din soldaţi, după care şi-a scos cascheta.

— Am zis că e speriată. Şi tare obosită, a spus Bertie şi a aranjat mai bine pătura peste genunchi. Aţi speriat-o aşa de tare, că a zburat în