de copac. Am încercat să merg. Am căzut imediat. Pământul s-a grăbit către mine mai repede decât am putut să-mi mişc piciorul. N-am păţit nimic. Insula, acoperită de o asemenea vegetaţie, strâns ţesută, ca de cauciuc, era un mediu ideal pentru a reînvăţa să merg. Puteam să cad oriunde, nu aveam cum să mă rănesc.

A doua zi, după o altă noapte odihnitoare pe barcă – la care Richard Parker se întorsese încă o dată – am fost în stare să merg. După ce am căzut de vreo şase ori, am reuşit să ajung la copac. Simţeam cum sunt din ce în ce mai puternic. Am tras creanga copacului folosind cangea. Am cules câteva frunze. Erau moi şi necerate, dar erau amare. Richard Parker era ataşat de bârlogul de pe barcă – asta era explicaţia pentru întoarcerile sale.

L-am văzut venind înapoi în seara aceea, la apus. Legasem frânghia încă o dată de vâsla înfiptă în alge. Eram la prora, verificând-o. A apărut deodată. La început, nu l-am recunoscut. Acest animal magnific ce sărea peste copastie nu putea fi acelaşi tigru fără vlagă şi murdar care îmi fusese tovarăş de suferinţă! Dar el era. Era Richard Parker şi venea spre mine cu toată viteza. Avea intenţii criminale. Gâtul i se încorda, blana şi muşchii îi tremurau la fiecare mişcare. Auzeam sunetul paşilor lui, ca o tobă, pe când se apropia.

Am citit că există două tipuri de frică de care nu poţi scăpa: să tresari atunci când auzi un sunet neaşteptat şi violent şi vertijul. Aş vrea să mai adaug unul: mişcarea rapidă şi apropierea directă a unei feline.

Am căutat fluierul. Când era la vreo şapte metri de barcă am suflat în fluier cu toată puterea. Un ţipăt ascuţit a despicat aerul.

A avut efectul scontat. Richard Parker a încetinit. Dar voia din nou să înainteze. Am suflat a doua oară. A început să se întoarcă şi să sară pe loc într-un fel curios, ca o căprioară, mârâind feroce. Am fluierat a treia oară. Toată blana îi era zbârlită. Îşi scosese ghearele. Era într-o stare de extremă agitaţie. Mi-a fost teamă că zidul pe care-l construisem din şuieratul fluierului avea să se prăbuşească, iar el avea să mă atace.

Dar Richard Parker a făcut cel mai neaşteptat lucru: a sărit în mare. Am fost mirat. Singurul lucru pe care nu credeam că o să-l facă, l-a făcut, cu putere şi hotărâre. A înotat până la pupa cu hotărâre. M-am gândit să fluier din nou, dar am deschis capacul compartimentului şi m-am aşezat, retrăgându-mă în sanctuarul teritoriului meu.

A apărut la pupa, cu apa şiroind, ridicând partea bărcii în care mă aflam eu. A ezitat între copastie şi banca de la pupa pentru câteva momente, evaluându-mă. Mi-a stat inima. Nu ştiam dacă aveam să pot să suflu în fluier din nou. M-am uitat la el fără expresie. A dispărut sub prelată. Puteam să-l văd prin orificiul dintre capac şi prelată. M-am aruncat pe prelată, în afara razei sale vizuale, dar deasupra lui. Am simţit o dorinţă copleşitoare să-mi crească aripi ca să pot zbura.

M-am liniştit. Mi-am adus aminte că asta a fost situaţia mea de o vreme încoace, convieţuirea cu un tigru.

După ce m-am calmat, am adormit.

Cândva, peste noapte, m-am trezit şi m-am uitat către el. Visa: tremura şi mârâia prin somn. O făcea destul de tare ca să mă trezească.

Dimineaţa, ca de obicei, plecă spre culme.

Am decis ca imediat ce aveam să devin destul de puternic, aveam să mă duc să explorez insula. Părea destul de mare, după cum se vedea de la mal; se întindea în stânga şi în dreapta cu o uşoară curbă. Mi-am petrecut ziua mergând şi căzând de la mal până la copac şi înapoi, în încercarea de a-mi întări picioarele. De fiecare dată când cădeam, profitam de ocazie ca să mă îndop cu alge.

Când Richard Parker s-a întors la sfârşitul zilei, puţin mai devreme decât în ziua precedentă, îl aşteptam. Am stat liniştit şi nu am suflat în fluier. A venit la marginea apei şi, dintr-un salt, a ajuns la marginea bărcii. A intrat pe teritoriul lui fără să intre pe al meu, doar aplecând puţin barca. Revenirea lui Richard Parker din punct de vedere fizic era înspăimântătoare.

În dimineaţa următoare, după ce aplecat Richard Parker, am ieşit să explorez insula. Am mers până la creastă. Am ajuns relativ uşor, mişcându-mă mândru, într-un pas care era plin de voioşie, chiar dacă un pic neîndemânatic. Dacă picioarele mi-ar fi fost mai slabe, ar fi cedat atunci când am văzut imaginea de dincolo de creastă.

Ca să încep cu detaliile, am văzut că întreaga insulă era acoperită de alge, nu numai marginile. Am văzut un platou mare, verde, cu o pădure în centru. Am văzut mici eleştee împrăştiate pe toată suprafaţa. Erau identice ca mărime, iar copacii era distribuiţi uniform printre ele, totul părând să urmeze un anumit model.

Dar suricatele au fost cele ce mi-au rămas în minte. Am văzut dintr-o ochire că trebuiau să fie sute de mii. Toată insula era plină de ele. Iar când am apărut, toate s-au întors spre mine, mirate, ca puii de găină într-o fermă, şi s-au ridicat.

Nu aveam suricate la zoo. Dar citisem despre ele. Erau în cărţi şi în literatură. O suricată e un mamifer mic din sudul Africii, rudă cu mangusta; cu alte cuvinte, un mamifer carnivor, lung de treizeci de centimetri şi cântărind un kilogram la maturitate, suplu, cu un bot ascuţit, cu ochii aşezaţi de-o parte şi de alta a botului, în faţă, cu picioare scurte, cu labe cu patru degete şi gheare non-retractile şi o coadă de douăzeci de centimetri. Blana e gri-maro, cu dungi negre sau maro pe spate, în timp ce vârful cozii, urechile şi cercurile caracteristice din jurul ochilor sunt negre. Este o creatură agilă şi cu vederea foarte bună, este diurnă şi sociabilă, trăieşte în Deşertul Kalahari, se hrăneşte, printre altele, cu scorpioni, la al căror venin este imună. Când e la pândă, are particularitatea de a sta pe labele din spate, perfect dreaptă, menţinându-şi echilibrul cu coada. Adesea,