Mihai să abdice la 30 decembrie 1947. Abdicarea şi proclamarea Republicii Populare Române în aceeaşi zi au constituit punctul culminant al campaniei de trei ani a comuniştilor de a acapara puterea. Aceste acţiuni semnificau încorporarea ţării în sfera sovietică. De asemenea, semnalau că epoca din istoria României care începuse cu slăbirea legăturilor cu Estul şi deschiderea faţă de Vest, exprimată prin guvernarea parlamentară, sistemul pluralist, spiritul capitalist, antreprenorial şi dezbaterea neîngrădită a identităţii şi destinului, se încheiase. 6 Comunismul românesc, 1948-1989

Cele patru decenii de guvernare comunistă formează o epocă aparte în istoria României. În anumite privinţe, ele reprezintă o ruptură în cursul general al dezvoltării României moderne, modelată după instituţiile politice şi economice ale Europei Occidentale şi inspirată de valorile sale intelectuale şi culturale. Cei care au imprimat României un curs diferit după al Doilea Război Mondial – Partidul Comunist Sovietic şi clienţii săi comunişti români – au impus alte modele şi alte valori, care se întemeiau pe experienţele conflictuale cu tradiţia europeană occidentală. Într-un fel, noua elită românească a continuat efortul de modernizare, însă mijloacele pe care le-a folosit şi obiectivele pe care le-a urmărit au separat România din a doua parte a secolului XX de România de dinainte. Deşi a făcut unele concesii populaţiei, această elită a respins categoric consultările autentice cu poporul şi nu a renunţat niciodată la autoritatea sa. Aplicarea consecventă a modelului stalinist vreme de patru decenii a fost uluitoare. Însă tocmai lipsa de flexibilitate a fost cea care, în cele din urmă, s-a dovedit fatală pentru proiectul elitei comuniste.

Noua elită

Proclamarea Republicii Populare Române de către elita comunistă la sfârşitul anului 1947 a reprezentat punctul culminant al luptei lor neobosite pentru putere, de mai bine de trei ani, începută în toamna anului 1944. Noua elită era un grup diversificat. Majoritatea membrilor ei proveneau din clasa muncitoare, aveau o educaţie formală modestă şi erau etnici români. Cei mai mulţi dintre ei se alăturaseră partidului în tinereţe şi îşi petrecuseră carierele ca activişti în România şi adesea în închisoare. Însă alţii proveneau din familii burgheze, erau intelectuali şi aparţineau unor minorităţi etnice, fiind cu precădere evrei şi maghiari. Unii îşi petrecuseră o bună parte din viaţa politică la Moscova, unde stabiliseră legături puternice cu organele centrale de partid şi cu mişcarea comunistă internaţională. Diferenţele dintre grupuri şi dintre indivizi aveau să fie surse constante de tensiune în sânul elitei în primul deceniu în care a deţinut puterea. Însă dependenţa faţă de Uniunea Sovietică şi sacrificarea caracterului naţional distinct nu au fost, la început, cauze făţişe de fricţiuni. Pentru toţi, Uniunea Sovietică a lui Iosif Stalin nu putea fi decât obiect de emulaţie.

Din rândul noii elite, cel care a avut câştig de cauză în faţa rivalilor săi şi care mai bine de un deceniu a fost liderul recunoscut al partidului a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965). Acesta provenea dintr-o familie săracă şi avusese parte de o educaţie formală limitată, iar în anii 1920 era angajat la Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti. Acolo s-a alăturat Partidului Comunist. Activist înfocat, a fost unul dintre organizatorii grevei muncitorilor feroviari din 1933, ceea ce a dus la arestarea şi întemniţarea lui. Închisoarea a fost pentru el un fel de universitate. Aici a intrat în contact cu diverşi indivizi, şi-a rafinat inteligenţa nativă şi şi-a satisfăcut o curiozitate încăpăţânată faţă de oameni, faţă de gândurile şi faptele lor. În confuzia din ultimele zile ale dictaturii lui Antonescu, Gheorghiu-Dej a evadat din închisoare şi s-a alăturat altor comunişti care se adunau la Bucureşti sub auspicii sovietice. În lupta pentru putere ce a urmat între comunişti şi mentorii lor sovietici, pe de o parte, şi naţional-ţărănişti alături de liberali, pe de alta, Gheorghiu-Dej s-a dovedit un strateg abil. Era inteligent, precaut şi, la nevoie, brutal, dar mai presus de orice înţelegea că era important să nu piardă încrederea lui Stalin.

16. Gheorghe Gheorghiu-Dej

Principalul rival al lui Gheorghiu-Dej era Ana Pauker (1893-1960). Aceasta era fiica unui rabin şi fusese trimisă în Elveţia să studieze medicina, dar a fost atrasă de socialism şi s-a alăturat facţiunii dogmatice social-democrate române conduse de Cristian Racovski, care avea să devină unul dintre liderii Internaţionalei Comuniste (Comintern). Pauker s-a alăturat Partidului Comunist în 1921 şi a fost arestată de mai multe ori din cauza activităţilor sale. Închisă în 1935, a beneficiat de pe urma unui schimb de prizonieri cu Uniunea Sovietică în 1940 şi a petrecut anii de război la Moscova, unde a câştigat încrederea elitei comuniste. S-a întors în România în septembrie 1944 pentru a reprezenta interesele mişcării comuniste internaţionale, adică ale Partidului Comunist Sovietic. Bucurându-se o vreme de bunăvoinţa lui Stalin, Pauker părea sortită să conducă partidul românesc. Însă era un caz atipic în viaţa politică românească : faptul că era femeie şi evreică era considerat o abatere de la tradiţie, stârnind ostilităţi chiar şi în sânul Partidului Comunist. Deşi principalul ei rival la Bucureşti era Gheorghiu-Dej, puterea de decizie îi aparţinea lui Stalin, la Moscova.

Nici Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954) nu s-a integrat uşor în curentul principal al comunismului românesc în perioada imediat postbelică. Desigur, Pătrăşcanu era un comunist devotat. În 1919 se alăturase facţiunii radicale a Partidului Social-Democrat, care forma nucleul Partidului Comunist Român ce a luat fiinţă în 1921. Însă era totodată un intelectual licenţiat în drept la Universitatea din Leipzig, cu o gândire liberă, şi un român care prefera ca întreaga comunizare a ţării sale să fie făcută de români. Activismul său din anii 1920 şi 1930, care a inclus apărarea unor comunişti în cadrul unor procese politice şi câteva detenţii de scurtă durată, nu a