— Patruzeci și nouă.

— Ar fi păcat.

— Un coleg de-al meu, prim-secretar la județul P., s-a curățat la patruzeci și șase. Tot cu ficatul.

— Păi vedeți?! Vă cere cineva să vă sacrificați viața? Doar trăim în vremuri normale.

— Da, aparent normale, spuse prim-secretarul, aprinzînd o țigară. Fumați?

— Nu. Mulțumesc. Aveți copii?

— Doi.

— Atunci există cel puțin un motiv ca să trăiți. Țineți seama de următoarele recomandări: renunțați la alcool, la tranchilizante, rugați soția să nu vă gătească în vase de aluminiu, mîncați în fiecare zi mere și salată de varză roșie și încercați să vă exteriorizați cît mai mult cu putință.

Prim-secretarul îl privi amuzat:

— Dumneavoastră urmați aceste sfaturi?

— În general, da.

— Și vă simțiți bine?

— Excelent.

— Munciți mult?

— Tot timpul, cu excepția orelor cînd dorm.

Cînd se termină masa și plecară spre oraș, prim-secretarul îi spuse lui Mitică, confidențial:

— Mulțumesc pentru sfaturi. Întîlnirea cu dumneavoastră s-ar putea să însemne ceva în viața mea viitoare.

— M-aș bucura să aud că sînteți sănătos. Fericirea nu e altceva decît sănătatea și mulțumirea pentru ceea ce faci, nu?

— Așa e.

Noaptea care urmă fu crîncenă și pentru Mitică, și pentru Nela. Din cauză că mîncaseră prea mult nu puteau dormi, îi durea stomacul, aveau palpitații.

— Vezi, îi spuse el Nelei, care-și pusese o compresă cu spirt pe burtă, de-aia trăiesc săracii mai mult decît bogații, pentru că mănîncă mai puțin și mai prost. Ca să nu mai vorbesc că mulți dintre cei care fac pușcărie ani îndelungați ies de-acolo sănătoși tun.

— Termină cu prostiile, îl bruscă Nela, strîmbîndu-se de durere. Mai bine povestește-mi sau citește-mi ceva, că să mă liniștesc.

— Ce să-ți povestesc?

— Orice. O chestie stupidă, ceva absurd, idiot, care să mă facă să rîd.

— O chestie idioată?! se întrebă Mitică. Stai că știu una, mi-a povestit-o un bolnav acum cîteva zile, înainte de operație. Știi că eu, înainte de operație, stau o oră de vorbă cu bolnavul, îi fac o pregătire psihologică, îi scot obsesiile din cap, înțelegi? Nu știu cum a venit vorba de amor și tipul îmi povestește prima lui dragoste din viață, o chestie foarte nostimă. Avea șaptesprezece ani și se îndrăgostise crîncen de vara sa primară, care avea șaisprezece ani, spre stupefacția, oroarea și indignarea ambelor familii, care-i persecutau violent. Dar, pe măsură ce creșteau persecuțiile…

— Creștea și amorul.

— Exact. Drept pentru care, cei doi se gîndesc ori să-și ia lumea în cap și să fugă unde-or vedea cu ochii, ori să se sinucidă. Fură ei niște bani și niște bijuterii de la părinți și se urcă în tren, dar, fiind vreme de război, se face o razie, sînt prinși și trimiși înapoi acasă, sub arest – alte bătăi, alte persecuții. Ce le mai rămînea? Să se sinucidă. Drept pentru care el, Romeo…

— Sper că nu-l chema chiar Romeo?

— Nu. Îl chema Pompiliu. Se duce la un farmacist bătrîn, cunoscut al familiei, și-i spune că l-a trimis taică-su să-i dea niște otravă pentru șobolani, dar ceva puternic, pentru că aceștia sînt mari și rezistenți, le-au invadat subsolul casei și nu mai pot scăpa de ei. Farmacistul îi dă otrava, fata îl așteaptă afară, el o ia de mînă, se duc la un hotel, închiriază o cameră, se încuie pe dinăuntru și aruncă cheia pe fereastră. „Gata”, a zis Romeo, înfierbîntat, „acum le-o facem”, adică, cu alte cuvinte, ei se sinucideau nu pentru că simțeau vreo nevoie urgentă de moarte și eternitate, ci ca să se răzbune pe părinți, să-i pedepsească în chip exemplar pentru persecuțiile la care-i supuseseră. Și, ca lovitura să fie și mai cumplită, cei doi rămaseră virgini, nu păcătuiră cu nimic, dragostea lor era mai presus de tot ce e pămîntean și trecător.

Nela începu să rîdă, ținîndu-se cu mîinile de burtă.

— De ce rîzi? o întrebă Mitică, curios. Știi ce va urma?

— Nu. Rîd de felul cum povestești tu. Povestești ca și cum ai fi fost de față.

— Povestesc așa cum mi-a povestit autorul întîmplării.

— Și?

— Cei doi înghit otrava pe din două, se așază în cîte un fotoliu și așteaptă să moară. Trece o oră, trec două, nimic. Adică nu simțeau nimic rău, nici măcar o amețeală. Pentru ca, la un moment dat, să-i apuce o durere de burtă cumplită. „Gata”, au zis ei, „a venit momentul să murim”, s-au îmbrățișat, plîngînd, și-au luat adio, dar, în loc să moară, lor le venea să facă ceva mult mai urgent. Din nenorocire, hotelul fiind de clasa a doua, nu avea baie și closet, acestea erau pe culoar, bat ei în ușă, nu-i aude nimeni, nu se mai pot ține și fac treabă mare în cameră, el într-un colț, iar ea în alt colț. Ai înțeles, sper, că farmacistul a intuit despre ce-i vorba și le dăduse în loc de otravă niște purgative.

— Și?

— Și asta e: că au făcut întruna treabă mare pînă a doua zi, ținîndu-se de mînă, umplînd camera de rahat, cînd au venit părinții și i-au luat. După care amorul lor s-a dus dracului.

Nela rîdea demențial, nu se mai putea opri, scotea niște țipete teribile – și din cauza rîsului, și din cauza durerilor de burtă – încît doamna Gica, gazda, se trezi și veni să vadă dacă nu s-a întîmplat ceva. Mitică îi povesti și ei întîmplarea, începu și ea să rîdă nebunește, după care se puseră pe spus bancuri pînă dimineața.

— Asta nu-i a bună, proroci doamna Gica, plecînd cu lacrimile curgîndu-i pe obraji, rîsul prea mult aduce rău.

— S-ar putea, zise Nela, eu am verificat chestia.

Dovadă că la prînz, cînd se duse la școală, Dudu o anunță că părinții săi doresc să-i vorbească.

— E ceva urgent? se interesă Nela.

— Da. Mi-au zis să veniți chiar azi, dacă puteți.

— Știi despre ce e vorba?

— Știu.

— Bine. Atunci, la sfîrșitul orelor, plecăm împreună și-mi spui pe drum.

Nela avea o bănuială și aceasta i se adeveri: familia Duduveche hotărîse să-și retragă copilul din grupa superilor.

— De ce, Dudule, vrei să te retragi?

— Să vă spună ei. Eu nu știu de