scorpia din ea, fiindcă oricum scorpie era. Dar și Matildei îi plăcuse, se părea că în sfîrșit Petea și-a găsit femeia care să-l iubească și să se căsătorească cu ea, să-și întemeieze și el o familie a lui, cu copiii lui, care să-l iubească, nu să-l bîrfească în oraș, ba chiar și mai rău. Petea tînjea după iubire! Ei, da! asta era cheia sufletului lui Petea! Auzind-o pe Matilda exprimîndu-se astfel, ai fi putut crede că Petea era un suflet ales, că în timp ce noi ne bălăcăream în pasiuni urîte și mici, el tînjea după ceva înalt, sigur, iubire, mai e vorbă? Dar ce dracu se întîmpla între el și tipesele cu care încerca sau credea că îl vor face fericit, de îl dădeau afară porcăindu-l, aruncîndu-i la început lucrurile în stradă, în prada unei mari furii, saltea, pălării, cozondraci (acestea nu suportau să-l mai vadă o clipă nici pe el, nici ceva care să le mai amintească de el), pentru ca apoi Petea să aleagă altele care îi opreau tot ce avea, iar cea din urmă, bibeloul, și hainele de pe el, căci așa îl dăduse afară în stradă, în pijama, și încuiase ușa pe dinăuntru și nu mai deschisese nici la insistențele Matildei, care veni cu un taxi și cu un costum de-al meu să-l ia de-acolo, la un telefon al vecinilor, dar indignată vrusese totuși să-i ia și lucrurile… Intuiția mea era că Petea avea un suflet iremediabil tulbure și violent, fără să știu ce forme exasperante îmbrăca de stîrnea în partenerele lui aproape una și aceeași reacție… Pînă la urmă s-a întors acasă, unde, bineînțeles, a început să ducă o viață infernală cu urîta și bătrîna lui soție pe care nimeni n-o putea potoli. Fetele însă, cum se întîmplă adesea cu copiii, făcîndu-se mari, începură să țină la el și s-o dezaprobe pe mamă… Nu știu dacă bătrînețea avea să le aducă vreo alinare, fiindcă după măritișul fetelor, cei doi aveau să rămînă iar singuri față în față…

Ceva îmi spunea că odată pornit numitul Vasile avea să pună irezistibil stăpînire pe toți cei de față și că nu va înceta să vorbească pînă nu-l vor durea fălcile, cînd ne vom ridica și pleca. Ceea ce se și întîmplă. După ce termină cu prezentările, înfulecînd, mă ignoră, spunînd că de altfel el îl cunoaște bine pe N. B., șeful meu de catedră, îi trimite din cînd în cînd pește și cîte-un purcel, fiindcă e prieten cu… care e cel mai bun prieten cu… unul din ăștia fiind fost coleg de liceu cu el la Chișinău, prieten de nădejde, e cel mai bun internist din Ardeal după Hațeganu, e elevul lui… „Într-o zi lui Hațeganu, înlănțui el dînd pe gît un pahar de vin, cît e el de mare, i-a făcut figura un țăran, care a venit la el cu plămînul ciuruit de oftică. I s-a arătat radiografia, nu și-a dat seama că țăranul era acolo, alături, pitit în suita lui, și zice, moare, asta e, domnilor, moare!… După un an se întoarce țăranul sănătos și zice: domnu’ doctor, acum mi-e bine, să vă dea Dumnezeu și dumneavoastră multă sănătate și să trăiți o sută de ani. Ce e cu tine? zice Hațeganu. Ce e cu ăsta? Și doctorii îi explică, e ăla de anul trecut, care… știți dumneavoastră, așa și-așa și cum arată acum radiografia? zice Hațeganu enervat (așa sînt ăștia, dacă nu mori cînd zic ei că ai să mori, se enervează). Se uită el la radiografie, se enervează și mai tare, toate cavernele se cicatrizaseră, ce-ai făcut, bă, zice, ce tratament ai urmat? Păi ce-ați spus dumneavoastră, zice țăranul, am băut moare! Ce e asta, moare? Zeamă de varză! zice țăranul. Du-te în p… mă-tii, zice atunci Hațeganu și-i aruncă radiografia în nas și se cară, nu-i plăcea să-și bată cineva joc de el, fiindcă el așa credea, adică nu-i venea să creadă că… Unul tot așa, un chirurg mare, l-a tăiat pe unul, l-a cusut, l-a aranjat, cînd să-l trezească, ăla dăduse ortul popii… La morgă cu el, zice. Anunță familia să vie să-l ia… Dimineața…” Da, bănuiesc, gîndii, dimineața ăla care murise înviase la morgă, și izbucnii în rîs și turnai vecinei mele în pahar.

Ea tresări, surprinsă. „Ai de gînd să asculți mai departe vorbăria ăstuia?” îi șoptii. Tăcerea ei deveni atentă: spui tu ceva mai interesant? parcă îmi răspundea. „Bineînțeles, zisei. Cum trăiești tu cu gringalet-ul tău?” (ca să nu-i zic pe românește pipernicit – prudență cu femeile fatale!) Tăcerea ei se adînci, nu-mi răspunse. Îmi plăcea cum mînca, într-o totală absență, deși poftă avea. Tot așa își goli paharul. Numai cînd își aprinse a nu știu cîta țigară, degetele ei deveniră vag nervoase, semn că gîndirea ei insondabilă era la pîndă și că masca ei cu senzuale buze trase în jos se mișca, sub presiunea unui enorm interes, unei ascuțite curiozități. Ce poate fi? mă întrebai. Bineînțeles, rînjii în sinea mea, cuvîntul gringalet, la care adăugasem tău, adică al ei, bărbatul ei, rătăcea ca o bilă în căutarea unui înțeles care nu se dezvăluia. Bărbatul ei era un gringalet?! Adică cum? Cum însă nu intra în legea care o călăuzea să se mire, se redresă, masca se reașeză, pleoapele se lăsară greu peste pupile și numai fumul țigării, din care trăgea cu poftă nestăpînită, arăta că voința pe care o pusese ca să nu întrebe era uriașă. Mă înșelam asupra cinismului ei, altceva era la mijloc, aveam să aflu mai tîrziu… Continuai: „Într-o cîrciumă, doi poeți nu aveau ce bea. Și atunci văd prin fereastră un tip care scria și el poezii, pe care însă nu le tipărea nimeni, care la rîndul lui îi vede pe cei doi. A, pupături, ce faci măi frate, ce bem noi aicea? Lasă că bem, zice noul venit și se duse acasă, veni cu bani, dar și cu un caiet. Se comandă vin, fripturi, în timp ce unul din cei doi răsfoia caietul. N-are! zise