Hm… Dacă nu era medic, ce era?

Lettke fixa cu privirea ecranul, fără să îl vadă de fapt. În memorie trecu din nou în revistă ce văzuse mai exact. „V”-ul nu fusese în realitate mai mic decât „D”-ul…?

Un „von” ori un „van”! Tastă „von” în câmpul pentru nume. Se afișă un singur nume: Dr. med. Alexander von Delft, cu cabinet în Jena. Specialist în boli venerice.

Lettke rânji.

Dacă nici asta nu era o urmă evidentă!

•••

Totul se petrecu ca de obicei: ea dădu semnalul din bucătărie, se duse în hangar, așteptă ca Arthur să îi coboare scara, urcă și îl ajută să închidă trapa. Și când își îndreptă din nou privirea către el, se sărutară.

— Mi-a fost dor de tine, spuse Arthur.

— Ieri a trebuit să lucrez mai mult, zise Helene. Un caz urgent.

— Și? L-ai rezolvat?

— Da.

Pe drumul până la gospodăria soților Aschenbrenner se gândise nu doar la cum să discute cu Marie, ci își imaginase și discuția cu Arthur. Dar acum i se părea mult prea complicat să îi spună la ce se gândise. În loc de asta, scoase din buzunarul hainei unul dintre cele două pliculețe cu prezervative, îl puse pe pat și zise:

— Dacă vrei, astăzi putem să facem și altceva decât să discutăm.

•••

Partea frumoasă era că toți medicii erau obligați prin lege să își înregistreze documentele pacienților în depozite de date. În primul rând pentru că era în folosul siguranței, deci al sănătății poporului, și în al doilea rând pentru că această măsură simplifica identificarea evreilor care nici nu își bănuiau descendența, pentru că predecesorii lor fuseseră asimilați de generații. După cum se auzea, acești evrei îi stăteau ca un spin în ochi lui Himmler.

Și pentru că toate arhivele de date aveau obligația legală să asigure permanent accesul Agenției Naționale de Securitate la datele deținute, însemna că nu era nicio problemă să descopere de ce colegul Dobrischowsky făcea tratament la un specialist în boli venerice.

Și mai însemna că furtul de prezervative era cam tardiv. Pentru asta colegul ar fi trebuit să se străduiască să se dea la pupăza respectivă înainte de a se fi pricopsit cu blenoragie ori cu sifilis.

În cazul unei boli venerice exista obligația legală de a declara identitatea tuturor persoanelor cu care s-au întreținut relații sexuale în perioada de incubație. Așadar, va afla imediat pe cine agățase Dobrischowsky.

Depozitul de date Jena nu era cel mai rapid, dar în cele din urmă reuși să îl acceseze. Lettke parcurse opisul și găsi documentele cabinetului medical Dr. Von Delft. Ceru și primi acces. Totul era corect arhivat. Activă funcția de căutare și găsi: Dobrischowsky, Horst.

În câteva clipe avu dosarul pe ecran. Și, spre surprinderea lui, constată că Dobrischowsky era pacient de mai mulți ani.

Pentru impotență!

Lettke se rezemă cu toată puterea de speteaza scaunului. Ce eșec! Fir-ar…!

Dar dacă nu a fost Dobrischowsky, cine a fost?

•••

Helene se lipi de el fericită ca niciodată în viața ei. Îi respiră mirosul trupului, îi simți căldura pielii lui transpirate, trăi minunata senzație de contopire, nemaiștiind exact unde se termina corpul ei și unde începea corpul lui.

Își trecu mâna pe pieptul lui, peste părul rar de pe piept. Inima încă îi bătea cu putere. Degetele ei alunecară pe o cicatrice subțire, lungă, care pleca din mijlocul pieptului și mergea până la umărul stâng.

— Ce-i asta? întrebă ea. O rană superficială?

Arthur deschise ochii, o privi și zâmbi.

— Nu. Este doar o zgârietură.

— Dar cam lungă.

— Da.

El o examină cu privirea, părând că se gândește la ceva, ceva ce ea ar fi ținut tare mult să afle. Apoi zise:

— A fost în urmă cu aproximativ o jumătate de an. Trebuia să îndepărtăm dărâmăturile care blocau accesul într-o casă. O bară metalică înțepenită a țâșnit în sus și mi-a trecut prin fața pieptului.

— O capcană?

El clătină din cap:

— Nu. Dărâmături de la bombardamentele noastre. Nu a fost așa rău. Mi-a sfâșiat cămașa. A trebuit să mă duc la infirmerie ca să îmi dezinfecteze rana. Când m-am întors, ceilalți terminaseră treaba.

Helene simți pornirea de a săruta cicatricea și o făcu imediat, pentru că asta voia.

Era un trup adevărat de bărbat, altfel decât în pozele din cărțile tatălui sau de la televizor, și altfel decât modelele din lemn din cabinetul tatălui ei, acele torsuri pe care le puteai deschide, ca să scoți organele din interior. Aici era un bărbat viu, real, cu piele, mușchi și cu un miros profund, un miros minunat, excitant…

Fusese frumos, dar nu destul. Nici pe departe destul.

Ea se desprinse din brațele lui Arthur, se aplecă deasupra grămezii de haine și căută cel de al doilea prezervativ.

— Mai putem face o dată, zise ea și îl așeză pe abdomenul gol al lui Arthur.

Ce prostie că nu luase decât două. De ce oare?

În dimineața următoare Helene se trezi cu două minute înainte să sune deșteptătorul. Razele soarelui pătrundeau prin fereastra deschisă. Se simțea căldura unei dimineți de vară, mirosea a iarbă și a flori, era începutul unei zile minunate. Păsărelele ciripeau o melodie gângurită.

După ce dezactivă soneria deșteptătorului, se întinse. Se simțea grozav. Îi venea să îmbrățișeze lumea și să strige de la fereastră că viața era minunată!

Dar reveni cu picioarele pe pământ și spaima îi dezumflă efervescenta bucurie a vieții, precum spuma unei beri trezite.

Nu trebuia să afle nimeni!

Nu avea voie să își exteriorizeze fericirea, ba mai mult, nu avea voie să lase să se observe ceva, pentru că fericirea ei ar trezi suspiciuni. Cineva s-ar fi putut întreba: Cum de Helene Bodenkamp, această programatoare insignifiantă, este brusc fericită? Ceva nu este în regulă!

Să nu lase să se observe nimic? Cum să facă asta când avea senzația că radia, că oricine putea să își dea seama ce se întâmplase? Că ea, Helene Bodenkamp, se culcase cu minunatul Arthur Freyh, că