Ce-i drept, teama de descoperirea fericirii ei slăbi văzând cu ochii. Poate că va reuși.

Dădu deoparte pătura, se ridică, se duse în baie și făcu duș. Inspectă locul: nu se mai observa nimic. Prima oară o duruse și desigur că și sângerase, dar nu atât de mult cum se temuse, dar rămăseseră urme pe cearșaful lui Arthur.

Nu regreta. Nu regreta deloc.

Îi luă mai mult timp să se aranjeze și coborî la micul dejun. Dar nu se întâmplă nimic. Nici măcar mama ei, care observa întotdeauna când era schimbat ceva la ea, nu remarcă nimic.

Helenei i se luă o piatră de pe inimă. Totodată nu putea să înțeleagă, pentru că ea se simțea cu totul altfel! I se părea că scăpase de un fel de neliniște. De parcă aruncase o armură și se putea mișca liberă pentru prima dată. Așa ar fi trebuit să se simtă cineva care mersese în cârje și ca prin minune putea acum să danseze!

După micul dejun, când se sui pe bicicletă ca să se ducă la agenție, drumul îi păru mai ușor.

La birou o așteptau doar activități de rutină: unde se aflase o anume Liselotte Teichmann între 24 februarie și 19 aprilie? Cine cumpărase un topor marca Krumpholz în zona Kölnului, între lunile ianuarie și aprilie? Cu cine luase legătura telefonic un anume Martin Berg în ultimele trei luni? Și așa mai departe, tot felul de solicitări de la poliția Reichului, transmise telefonic.

Dar când deschise computerul pentru a vedea ce mai primise, găsi un mesaj de la Adamek: Să vină la el în birou, după-amiază, la ora 15:00.

Această dispoziție îi umbri întreaga zi, care altfel ar fi putut fi o zi de muncă liniștită, frumoasă. Rezolvă pe rând toate solicitările, genul de probleme de care se mai ocupase de sute de ori, care nu o solicitau atât de tare încât să își abată gândul de la ce voia șeful de la ea.

Dacă o văzuse cineva intrând în biroul lui Herr Lettke în lipsa acestuia? Dacă o chema să o interogheze despre această situație extrem de jenantă?

Se decise să nege tot. Indiferent ce i se va imputa, va nega că ar fi fost în biroul lui Lettke. Dacă va recunoaște că furase prezervativele, va fi întrebată de ce făcuse asta și totul va conduce în final la Arthur, la descoperirea lui, la condamnarea lui și la executarea pentru dezertare, iar Marie și Otto ar ajunge și ei la închisoare.

Exista deci o singură strategie: să nege, să nege, să nege. Și să spere că va reuși.

Când în cele din urmă la ora 15:00 intră în biroul lui Adamek – nici prea devreme, pentru a nu părea nervoasă, dar nici mai târziu –, era copleșită de aceste gânduri.

Adamek era într-o dispoziție foarte bună, umbla încoace și încolo cu scaunul lui rulant, ca o bilă de biliard.

— Oh, Fräulein Bodenkamp, ce bine că ați venit. Luați loc. Ceea ce și făcu Helene ținând la piept ca pe un scut notesul, simbol al programatoarelor.

— Unde am pus-o? Adamek căută în mapele aflate în fața lui, găsi ce căuta și îi întinse un articol dintr-un ziar. Nu știu dacă l-ați citit…

Helene luă articolul și citi:

Stupizenie de studenți cu consecințe neplăcute

München, 1 iulie 1942

Studenții Sophie și Hans Scholl, Alexander Schmorell, Christoph Probs și Willi Graf au fost condamnați astăzi de către tribunalul deprimă instanță München la trei ani de închisoare. Ei au încercat să răspândească mai multe sute de manifeste cu acuzații răuvoitoare la adresa guvernului Reichului german. Cei mai mulți destinatari ai înscrisurilor instigatoare la ură le-au predat fără ezitare la poliție, activitatea celor cinci studenți fiind stopată urgent.

Apărătorul a afirmat că toți sufereau de mai mult timp de tulburări psihice agravate de insinuări antigermane ale unor clerici și a considerat manifestul ca o „rătăcire tinerească”: din păcate se întâmplă ca mulți tineri să străbată în viața lor și o fază în care să încerce să facă societatea ori statul răspunzători pentru problemele lor personale.

Helene ridică privirea.

— Acestea sunt numele pe care le-am extras din datele telefonice.

— Exact, răspunse Adamek radiind.

— Dar sunt cinci nume. Eu am găsit doar patru.

— Al cincilea era împreună cu ceilalți când a intervenit poliția. Erau pe punctul de a multiplica un al doilea manifest.

— Înțeleg.

Helene privea hârtia din mâinile ei, neștiind ce să facă. Adamek înconjură masa cu scaunul rulant.

— Și? Vă simțiți vinovată?

— Oarecum, recunoscu Helene.

Ea ar fi putut să se abțină să spună că îi venise ideea să caute expeditorii scrisorilor cu ajutorul telefoanelor. Ar fi putut să spună că nu a descoperit pe nimeni și nimeni nu i-ar fi putut reproșa ceva. Ar fi spus că ei au fost suficient de prudenți pentru a lăsa telefoanele acasă.

— Nu mi-am dat seama cât de tineri erau. De vârsta mea. Le-am văzut datele de naștere, dar nu le-am acordat atenție.

— De aceea v-am chemat, îi explică Adamek cu toată seriozitatea. Pentru că m-am temut că veți gândi așa. Dar este greșit. Dumneavoastră nu le-ați făcut un rău acestor tineri. Dimpotrivă, probabil le-ați salvat viețile!

Helene îl privi nedumerită.

Adamek își împreună mâinile în poală, cum făcea întotdeauna când dădea explicații.

— Ia gândiți-vă. Cei cinci studenți voiau să răspândească un al doilea manifest. Asta nu mai însemna o năzbâtie, o „rătăcire tinerească”, ci era în joc o convingere. Dacă dumneavoastră nu i-ați fi identificat și dacă poliția nu i-ar fi arestat imediat, ar fi continuat, până când, la un moment dat, ar fi explodat. Așa ceva explodează întotdeauna. Dar este o diferență între a pune în circulație un manifest și a pune în circulație cinci, șase ori mai multe serii de manifeste. Atunci fapta lor nu putea să fie calificată decât ca înaltă trădare și dosarul să fie transferată la tribunalul popular. Unde, fără discuție,