— Înțeleg, răspunse Helene.

— Aș dori ca și dumneavoastră să vedeți lucrurile astfel. Ați scăpat cinci oameni tineri de la o mare prostie, care în final i-ar fi costat viața. Acum vor rămâne în închisoare doar câțiva ani.

Helene mai reciti micul articol, apoi îl restitui. Și ea? Făcuse și ea o prostie de la care ar fi trebuit să se abțină?

— Mulțumesc, zise ea.

— Cu plăcere, răspunse Adamek. Dumneavoastră depuneți o muncă excelentă pentru poporul nostru, Fräulein Bodenkamp. Aș dori să nu gândiți altfel.

•••

Stătea în fața computerului ei și nu mai era în stare de nimic.

Ceea ce făcuse chiar fusese o prostie? Nu îi venea să creadă. Dacă ar fi procedat așa cum partidul și guvernul considerau corect, ar fi trebuit să îl denunțe pe Arthur, când acesta își prezentase tezele, în loc de a-l ascunde. Dar putea fi mai corect să lase ca Arthur să fie împușcat, în loc să se bucure cu el de acest minunat lucru?

Deci pe cine păgubea el acolo sus în ascunzătoarea lui? Desigur lipsea frontul de un soldat. Dar execuția lui nu ar fi schimbat nimic. Și atunci frontul ar fi fost lipsit de un soldat.

În cele din urmă închise computerul și plecă. Abătută, coborî treptele căscând, trecu de punctul de control, își luă telefonul de la paznic și îl porni din mers, ca să afle ce mesaje primise în timpul zilei. În decursul anilor acesta se transformase într-un obicei, ca și spălatul pe dinți seara, dar când văzu cum se succedau mesajele, îi trecu prin minte că într-un depozit de date, într-un tabel, se înregistraseră și localizările deplasărilor ei.

Însă apăru și o comunicare, care o făcu să uite de toate gândurile. Era de la Otto Aschenbrenner și suna astfel:

(Otto): S-a născut bebelușul, astăzi la ora 14:45!

Este băiețel, 3 200 grame, 50 cm.

Helene zbură până acasă ca vântul doar pentru a da vestea, apoi plecă spre gospodăria soților Aschenbrenner.

Marie născuse acasă, așa cum dorise. Durerile facerii începuseră dimineața devreme. Chemaseră moașa, aceasta sosise imediat, apoi se dovedi că nici nu ar fi fost nevoie de prezența ei, deoarece totul decursese perfect. Când Helene intră în casă, proaspăta mamă radia, chiar dacă privea epuizată dintre o mulțime de perne, având alături un sugar rozaliu, care dormea cu gura întredeschisă, scoțând sunete ușoare, ca niște proteste indignate.

Era foarte dulce.

— În bucătărie se află coșul cu lucrurile lui Arthur, îi șopti Marie după ce Helene termină cu laudele la adresa noului cetățean al lumii. Nu am mai apucat să i le duc.

Helene dădu din cap și deveni dintr-odată serioasă.

— I le duc eu.

— Dar…, continuă cu regret Marie, ar fi bine să nu rămâi astăzi la el. Părinții mei pot veni în orice moment, va veni și preotul și poate și alții.

— Sigur. Helene se ridică de pe marginea patului. Mă voi grăbi.

Se duse în bucătărie, luă coșul din debara, semnaliză venirea și se îndreptă spre spatele casei. Când Arthur deschise trapa și vru să coboare scara, ea îi zise repede:

— Astăzi nu am timp. A născut Marie și toată seara vor sosi oameni. Ți-am adus doar mâncarea.

— Măcar un sărut, o rugă Arthur. Altfel mor.

Era irezistibil să îl audă, să îl vadă cu cât dor se uita la ea.

— Bine. Dar numai unul.

O clipă mai târziu coborî scara. Helene urcă, îi dădu coșul și îl sărută de pe ultima treaptă.

Un sărut lung. Arthur părea că nu mai voia să îi dea drumul.

— Mă gândesc tot timpul la seara de ieri, șopti el după ce buzele lor se dezlipiră.

— Și eu, spuse Helene.

— Chiar nu mai poți să stai?

— Aș face-o cu plăcere, dar nu se poate.

Oh și cât de mult ar fi vrut! Spera ca el să nu o mai roage o dată, pentru că ar fi în stare să facă o prostie.

În plus, nu mai avea prezervative. El nu știa asta și nici ea nu știa cum să îl facă să înțeleagă. Era o problemă pe care nu știa cum să i-o spună. Pentru moment oricum nu conta. Nu în seara aceasta.

De afară se auzi zgomot de copite, se apropia un vehicul tras de cai. Vraja se rupse.

— Vine cineva, spuse ea, și se desprinse hotărâtă din brațele lui. Repede!

Coborî grăbită scara și îl ajută să o tragă sus. Un ultim sărut mimat în aer, o privire drăgăstoasă, apoi Arthur închise trapa și din nou ea fu surprinsă de perfecțiunea ascunzătorii. Chiar dacă știai că acolo era o trapă, aceasta nu mai era vizibilă.

Cum de se mulțumise cu două prezervative? În acel moment își imaginase că era suficient să afle ce simțeai folosindu-le.

Însă acum aflase: nu era suficient. Chiar nu era suficient.

•••

Pentru prima dată Marie chiar avea nevoie de cineva care să o ajute în gospodărie, pentru a putea să se ocupe și de ea. Când Helene venea seara, o convingea totuși să urce liniștită la Arthur, că se descurcă, dar nu era adevărat. Marie era obosită și copilul avea nevoie de ea. Mama ei venea peste zi pentru câteva ore, dar ea trebuia să aibă grijă și de propria gospodărie.

Așa că Helene o mai ajuta seara în gospodărie, cu toate că nu era prea pricepută. Măcar de ar fi fost mai atentă atunci când Johanna îi explicase ori îi arătase ceva! Dar fusese atât de dezinteresată încât la un moment dat bucătăreasa renunțase, concluzionând: „Trebuie să te căsătorești cu cineva care să își permită slujitori”.

Johanna! În timp ce Helene se lupta deasupra chiuvetei cu oalele murdare, se gândea cum îi ascultase telefonul bucătăresei și cum se mirase de gemetele și țipetele acesteia.

Între timp aflase de ce Johanna gemuse și țipase așa. Ce ciudate erau lucrurile astea. Nimeni nu vorbea despre ele. Oh, sigur că tatăl ei îi explicase totul, dar atât de „medical”, încât a vorbi în termeni tehnici era ca și cum