— Noi nu putem interveni. Arborii fructiferi sînt ai colectivului.

Albini continuă să-l privească lung, atent.

— Asta voiam și eu, reluă cu un glas ferm. Voiam să vă văd rîzînd. Căci de nu știu cît timp nu mai clipiți deloc. Mă întrebam: tot așa s-or fi petrecut lucrurile cînd unii colegi, să le spunem Ursache sau Catastrofa-Trei-Ierarhi, v-au informat oficial, prin scris, că lucrările au fost retrase de la tipografie? Tot așa, ați uitat și atunci să clipiți?… Și, din păcate, în ceea ce vă privește, nici măcar nu era vorba de lipsă de imaginație. Pur și simplu gelozie, și încă de esență înaltă; gelozie academică, sublim ilustrată de Catastrofa-Trei-Ierarhi și Imaculata-Concepțiune. În ceea ce privește pe Ursache…

Nu-i lăsă timp să răspundă. Apucă servieta, o așeză pe genunchi și începu s-o mîngîie încet, cu amîndouă mîinile.

— Cînd doctorul Nicoleanu v-a vorbit despre demersul metodologic pe care-l presupune descoperirea lui Aurelian Tătaru, ați exclamat, entuziasmat: „Cît de mult i-ar fi plăcut lui Goethe!” Și ați adăugat că dacă doctorul Tătaru ar fi citit Morfologia plantelor…

— Este adevărat, șopti Zalomit.

— Este de asemenea singurul indiciu pe care-l putem utiliza.

— Nu prea înțeleg cum ar putea fi utilizat. Ce m-a frapat atunci…

— În aparență pare o glumă, îl întrerupse Albini. Dar trebuie să încercăm totul… Dacă ați reciti Morfologia plantelor gîndindu-vă tot timpul la apropierea pe care ați făcut-o atunci, la Șeștina, între cele două metode? Dacă ați evoca toate imaginile – repet: imaginile – pe care vi le-au sugerat dezvăluirile doctorului Nicoleanu, și le-ați pune în legătură cu demersul metodologic al lui Goethe în Morfologia plantelor?… Nu trebuie să vă preocupați de lucrările în curs ale laboratorului de paleobotanică. De la Universitate vi s-a acordat deja concediu nelimitat pentru cercetări personale consacrate contribuțiilor botanice ale lui Goethe. De mîine vă puteți întoarce la București. Veți primi telegrama astă-seară; cel mai tîrziu mîine înainte de prînz.

Se ridică, îi întinse mîna și se îndreptă spre ușă. Dar se opri după cîțiva pași, căută în buzunarul de sus al hainei și scoase o carte de vizită.

— Acesta e telefonul meu personal. Îndată ce aveți ceva de comunicat, important sau mai puțin important, chemați la acest număr. Ziua sau noaptea, adăugă zîmbind, cu o urmă de tristețe în priviri.

Se răsucea în pat, cu zgomot, ca pe vremuri, în adolescență, cînd voia să se elibereze de o imagine, să scape de un gînd. Se răsucea ca să nu-l mai audă, șoptindu-i, foarte aproape de el:

— Spuneți ca mine! Spuneți ca mine…

— Dar cine ești dumneata? îl întrebase.

— Sînt Calinic, șopti. L-am cunoscut bine pe doctorul Tătaru, l-am întîlnit aici, cîteva zile înainte de a sosi dumneavoastră, prietenii lui. Spuneți ca mine, repetă, dar spuneți cu glas tare cît mai tare: „Am auzit că cunoști bine pădurea de la Crăciuna…”

— Am auzit că cunoști bine pădurea de la Crăciuna, strigase, ca și cum s-ar fi adresat unui surd. Am nevoie de o călăuză. Diseară te aduc înapoi cu mașina…

Nu era nimeni prin apropiere, dar cînd începu să strige, cineva de pe terasă întoarse curios capul. „Probabil că de-abia de-acum am devenit amîndoi suspecți. De ce-o fi fost nevoie de asemenea precauții? Douăzeci de metri, de-o parte și de alta a șoselei, nu era nimeni. Putea să-mi spună pe șoptite ce mi-a spus, și apoi să se urce în mașină…”

— V-am văzut și atunci, în ziua de Sînziene, începu Calinic după ce pornise mașina. V-am văzut lîngă ambulanță, și apoi sus, la cabană, pe terasă; dar n-am îndrăznit să mă apropii. Nu erați singur…

E curios că el nu-l văzuse. Cum l-ar fi putut uita atît de repede? Chiar de departe părea un ascet desprins dintr-o frescă, un ucenic al sfîntului Antonie. Cînd s-a apropiat de mașină, și-a dat seama că era mai bătrîn decît îl judecase; ar fi putut avea șaptezeci, șaptezeci și doi de ani. Părul îi albise, probabil, de mult, căci acum părea îngălbenit. Dar barba era atît de rară, încît îi amintise de titlul unei povestiri citite în clasa a IV-a primară: Barba Spinului. Să-și fi amintit asta ca să scape de dogoarea privirilor lui Calinic, ochii aceia aproape monstruos dilatați, de culoarea zincului, adînciți în orbite, apărați de sprîncenele stufoase, înălțîndu-se răzvrătite spre frunte? Era atît de slab, încît părea aproape înalt. Brațul stîng, înțepenit din umăr, atîrna inert de-a lungul trapului, parcă cineva ar fi încercat să i-l smulgă, și apoi s-ar fi răzgîndit.

— Sînt oameni care spun că asta mi s-a tras de-acolo, din închisoare. Dar să nu-i credeți. Așa a vrut Dumnezeu, și El știe ce face, știe de ce omul trebuie să treacă prin tot felul de încercări. Ca să se trezească, adăugă foarte serios. Așa m-am trezit și eu azi, înaintea zorilor. Azi sosește prietenul doctorului Aurelian Tătaru, mi-am spus, parcă mi-ar fi spus-o cineva. Așa am avut timp să ajung pînă la cabană, adăugă tîrziu. Căci eu locuiesc dincolo de munte, la o stînă. Nu știu cum a aflat doctorul Tătaru, dar a venit să mă vadă… Și acum apucați pe drumul acesta din stînga. E drum prost, dar ieșim repede într-o poiană, și acolo putem sta de vorbă fără teamă. Nu ne aude nimeni.

Totuși, îndată ce au coborît din mașină, Calinic începu să caute cu ochii de jur-împrejur.

— Eu cred că ar fi bine să avem cîteva buruieni, cu rădăcini cu tot, și poate o floare, două, așezate pe iarbă în fața noastră. Dacă vine cineva pe neașteptate, eu mă prefac că vă povestesc credințe și eresuri în legătură cu ele.

Se răsuci din nou în pat, zadarnic. Îi auzea cuvintele, și le auzea tot mai limpede, repetîndu-se de două, trei ori, pînă ce le spunea.

— Credințe și eresuri, credințe și eresuri… De asta mă tot întreba doctorul Tătaru. „Părinte Calinic…” începea. Eu am fost călugăr. De fapt, tot călugăr sînt și acum, deși după ce am ieșit din închisoare