nu m-am mai învrednicit să ajung la vreo mînăstire. Am lucrat un timp la terasamentul liniei ferate din Almaș. Apoi, cînd brațul nu m-a mai ajutat deloc, m-au scos la pensie… „Părinte Calinic”, spunea…

— L-ați cunoscut bine?

— În anii aceia, 1958–1960, l-am cunoscut foarte bine, venea să mă vadă cel puțin o dată pe lună. Locuiam atunci la schitul Antim.

— Și de ce venea să vă vadă?

Calinic nu-i răspunse pe loc. Luă în mînă o campanelă și i-o arătă trist.

— Priviți-o cum se ofilește. Cîte păcate facem ca să ne apărăm de răutatea oamenilor! Dacă o să-mi dați voie adăuga, am să vă povestesc totul de la început… Eu mi-am luat doctoratul la Facultatea de Teologie protestantă din Strasbourg. Vă spun asta, ca să înțelegeți de ce, într-o zi, m-a căutat doctorul Tătaru la schitul Antim…

În acea clipă, i se păru că, într-un chip neînțeles, și-a schimbat nu numai glasul și vocabularul, dar și felul de a se purta, prezența lui fizică.

— Cu mulți ani în urmă, publicasem teza de doctorat, despre apocrifele Vechiului Testament. „Părinte, mi-a spus, am o mare rugăminte la dumneata. Ți-am citit cartea, după ce am citit toate apocrifele despre Adam și Eva, dar eu sînt sigur că n-ai spus tot ce știi…” îl priveam mirat și doctorul a început să rida. „Să nu mă înțelegi greșit, a adăugat. Dar din cartea dumitale am învățat un lucru; că în apocrife, ca și de altfel în anumite erezii, supraviețuiesc camuflate, o seamă de adevăruri fundamentale: supraviețuiesc pentru că au fost cifrate într-un cod secret esoteric…” „Am spus eu asta?” l-am întrebat. „Nu, n-ai spus chiar așa, și de aceea am venit, ca să aflu mai multe…” „Trebuie să-ți mărturisesc, l-am întrerupt din nou, că apocrifele Vechiului Testament nu mă mai interesează de multă vreme. Nu mă mai interesează erudiția, ci numai teologia și mistica. De aceea am ales călugăria…” Doctorul părea oarecum dezamăgit. „Dar ebraică și greacă tot mai știi, mi-a spus. Nici pe mine nu mă interesează erudiția în sine, ci numai teologia apocrifelor. Dar eu nu știu nici greaca, nici ebraica și, mai ales, nu am pregătirea teologică…” Și pentru că tăceam, pe gînduri, a adăugat: „Este foarte serios și foarte important, părinte. Dumneavoastră, teologii, vă mulțumiți cu teologia păcatului originar, dar pentru mine este vorba de altceva, mult mai grav și mai complicat: este vorba despre implicațiile biologice și medicale ale teologiei păcatului originar…” S-a oprit deodată și a început să se plimbe prin odaie. „Pentru că, părinte, noi știm, astăzi, că Dumnezeu n-a putut distruge propria sa creație. Omul a rămas același, așa cum erau Adam și Eva în Paradis, înainte de păcat. Același, adică înzestrat cu aceleași virtualități biologice. În corpul omenesc totul s-a păstrat, părinte, deci s-a păstrat în taina vieții veșnice, cu care fusese dăruit Adam…”

Se întoarse din nou, deznădăjduit, în pat și-și îndesă perna pe urechi.

— Să mă ascultați, domnule profesor, îi spusese deodată, ridicînd glasul, să mă ascultați cu atenție, pentru că nu vom mai avea prilejul să stăm de vorbă așa liniștiți, neturburați de nimeni…

Își apăsă cu furie perna, dar îl auzea mereu: „Să mă ascultați, domnule profesor!” Cînd îl trezise glasul lui Calinic, înțelese că de cîtva timp nu-l mai ascultase, încercase să-și aducă aminte dacă sau nu, Albini îi sugerase să se oprească la cabană, în drum spre București.

— Iartă-mă, părinte Calinic, dar mi-am amintit deodată ceva, tot în legătură cu doctorul Tătaru, ceva foarte important, și n-am îndrăznit să te întrerup. Spuneai că… totul s-a păstrat în corpul omenesc…

— Așa spunea doctorul Tătaru, și mi-a repetat-o de multe ori, în alte dați. Pentru că, cît ar părea de curios, ne-am împrietenit, și doctorul venea des să mă vadă. Și revenea mereu la axioma lui: că Dumnezeu n-a abolit definitiv sistemul încifrat în structura corpului și a vieții omenești. Dar, spunea, acest sistem implică tinerețea și viața infinit prelungită; o implică pentru simplul motiv că este un sistem de autoreglare, dar și de autoregenerare… Păcatul originar n-a putut distruge mecanismul regenerării, ci numai l-a modificat în așa fel încît să nu mai poată fi recunoscut. Mai mult, l-a camuflat în niște procese fiziologice care, aparent, indică exact contrarul regenerării, l-a camuflat în anumite maladii și mai ales în cea mai primejdioasă afecțiune organică: proliferarea celulelor, neoplasma.

— Da, de data asta am auzit și eu. Dar n-am auzit-o de la el, de la Aurelian Tătaru, ci acum în urmă, după accident. Mi-a spus-o întîi doctorul Nicoleanu… Dar nu înțeleg ce legătură aveau toate acestea cu apocrifele Vechiului Testament, cu viața apocrifă a lui Adam și Eva?

— Apucasem să va spun asta, v-am văzut că, deși mă priveați adînc în ochi, fără să clipiți, gîndul nu vă era la ceea ce spuneam eu. Legătura era asta: doctorul credea că anumite fragmente din revelația originară fuseseră păstrate sub o formă degradată, mutilată, în cărțile apocrife. Și voia să afle de la mine dacă există cumva vreo cheie, cu ajutorul căreia să putem descifra aceste revelații ascunse și uitate de milenii. Bunăoară, se întreba dacă în viețile apocrife ale lui Adam și Eva sînt aluzii la bolile de care au suferit ei și urmașii lor, după izgonirea din Rai.

Se întrerupse brusc și-l privi cîteva clipe în ochi, nehotărît.

— Spuneți, părinte, că vă ascult.

— Știu, dar mă întrebam dacă am cumva dreptul să spun mai mult. Nu le-am spus decît duhovnicului meu, și el mi-a dat dezlegare să le repet cînd vor veni alte timpuri și voi întîlni pe cel pregătit să le înțeleagă. Dar eu sînt bătrîn, și dacă nu vi le spun dumneavoastră, care i-ați fost prieten, toate cîte mi-a mărturisit doctorul Tătaru acum zece-unsprezece ani, vor muri o dată cu mine. El nu îndrăznise să le comunice altcuiva, pentru că nu cunoștea, și nici nu voia să cunoască un alt teolog…

Tăcu din nou, pe gînduri.

— Dacă credeți că e mai bine să păstrați secretul nu insist.

— Nu. Dumneavoastră, om de știință și prietenul lui din