tinerețe, trebuie să le știți. Am să vi le spun așa cum mi s-au întipărit mie în minte, după multe și îndelungate discuții cu doctorul Tătaru. El ajunsese la o concepție cu totul personală a bolilor. Pentru doctorul Tătaru, bolile constituiau singura noastră șansă de a recupera ce au pierdut părinții noștri dintîi, Adam și Eva, adică tinerețea fără de bătrînețe și o viață fără limită. De aceea, voia să afle de la mine ce spun apocrifele Vechiului Testament despre originea și semnificația bolilor. Îmi mărturisea însă că nu izbutește să înțeleagă teologia pe care o implica sensul descoperit de el: de ce, mă întreba mereu, de ce, foarte curînd toți bolnavii de cancer vor fi nu numai vindecați, ci regenerați și întineriți, în timp ce vor trece foarte mulți ani pînă cînd biologia medicală va reuși să descopere procesul de regenerare periodică și întinerire aplicabil oamenilor sănătoși?… Înțelegeți la ce făcea aluzie?

— Cred că înțeleg ceva. Deocamdată, neoplasmul constituie singura șansă de întinerire. Și asta i se părea, poate, nedrept.

— Nu l-am auzit vorbind de nedreptate. Spunea însă că-l turbură misterul teologic ascuns în acest fapt: numai cel care e amenințat de cea mai gravă primejdie, numai el are, deocamdată, șansa de a dobîndi tinerețea fără de bătrînețe…

[1] Euphorbia de la „euphoria” (ev + phoros = purtătoarea binelui); plantelor din această specie (euphoribacee) li se mai spune: Alior, Laptele Cîinelui, Coroana de Spini, Steaua Crăciunului (n. r.)

[2] Practic, bătrîne, sîntem suspecți (fr.) (n. r.)

VARIANTA COMPLETĂ A ACESTUI VOLUM VA FI DISTRIBUITĂ PE BAZĂ DE DONAȚIE (dați un click pe butonul PayPal din pagina III)

Veți primi volumul la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

Tinerețe fără de tinerețe Pentru Sybille Capitolul I

De-abia cînd auzi clopotul Mitropoliei își aminti că e noaptea de înviere. Și deodată i se păru nefirească ploaia care îl întîmpinase de cum ieșise din gară și care amenința să devină torențială. Înainta grăbit, sub umbrelă, adus din umeri, cu privirile plecate, căutînd să evite șuvoaiele. Fără să-și dea seama, începu să alerge, apropiindu-și umbrela de piept, ca o pavăză. Dar după vreo douăzeci de metri zări aprinzîndu-se semnalul roșu și trebui să se oprească. Aștepta nervos, săltînd, înălțîndu-se în vîrful pantofilor, schimbîndu-și mereu locul, privind consternat băltoacele care, la cîțiva pași în fața lui, acopereau în bună parte bulevardul. Ochiul roșu se stinse, și în clipa următoare îl orbi, zguduindu-l, explozia luminii albe, incandescente. Parcă ar fi fost aspirat de un ciclon fierbinte izbucnit, în chip neînțeles, chiar în creștetul capului. „A trăsnit pe aproape”, își spuse clipind cu greu ca să-și dezlipească pleoapele. Nu înțelegea de ce strînge cu atîta putere mînerul umbrelei. Ploaia îl lovea sălbătecită, din toate părțile deodată, și totuși nu simțea nimic. Atunci auzi din nou clopotul Mitropoliei, și toate celelalte clopote, și, foarte aproape de el, un altul, zbătîndu-se singuratec, deznădăjduit. „M-am speriat” își spuse, și începu să tremure. E din cauza apei, înțelese cîteva clipe în urmă, dîndu-și seama că zace întins în băltoaca din marginea trotuarului. „M-a luat cu frig…”

— Am văzut cînd l-a lovit trăsnetul, auzi aceeași voce gîfîită de bărbat speriat. Nu știu dacă mai trăiește. Mă uitam într-acolo, că era chiar sub semafor, și l-am văzut cum s-a aprins de sus pînă jos, cum i s-au aprins, în aceeași clipă, umbrela, și pălăria, și hainele. Dacă n-ar fi fost ploaia, ar fi ars ca o torță… Nu știu dacă mai trăiește.

— Și chiar dacă mai trăiește, ce-o să facem cu el? Era o voce depărtată, obosită, și, i se părea, amară.

— Cine știe ce păcate o fi avînd, să-l trăsnească Dumnezeu chiar în noaptea de Înviere, și chiar în spatele bisericii… Să vedem ce-o spune internul de serviciu, adăugă după o pauză.

I se părea curios că nu simte nimic, că, de fapt, nu-și mai simțea trupul. Știa, din convorbirile celor de lîngă el, că fusese transportat. Dar cum îl transportaseră? În brațe, pe o targă, într-un cărucior?

— Nu cred că are vreo șansă, auzi, tîrziu, o altă voce, tot atît de depărtată. Nu i-a rămas un singur centimetru de piele neatins. Nu înțeleg cum mai trăiește. Normal ar fi fost…

Evident, asta știe toată lumea; dacă ai pierdut mai mult de 50% din epidermă, te asfixiezi… Dar își dădu repede seama că e ridicol, și umilitor, să răspundă, în gînd, celor care se agitau în jurul lui. I-ar fi plăcut să nu-i mai audă, așa cum, cu pleoapele strînse, nu-i vedea. Și în aceeași clipă se trezi foarte departe, fericit, așa cum fusese atunci.

— Și apoi, ce s-a mai întîmplat, îl întrebă în glumă zîmbind. Ce altă tragedie?

— N-am spus că e o tragedie dar, într-un anumit fel, asta era: să te pasioneze științele, să nu ai decît o dorință: să-ți dedici viața științei…

— La ce știință faci aluzie, îl întrerupse, la matematică sau la limba chineză?

— La amîndouă și la toate celelalte pe care le descopeream pe rînd și mă îndrăgosteam de ele pe măsură ce le descopeream…

Îi puse mîna pe braț, ca să nu se supere că-l întrerupe din nou:

— Matematica, înțeleg, pentru că dacă n-ai vocație, ar fi inutil să mai stărui. Dar chineza?

Nu știa de ce izbucnise în rîs. Probabil că îl amuzase felul cum pronunțase: dar chineza?

— Credeam că ți-am spus. Acum doi ani, toamna, cînd am fost la Paris, m-am dus la