o lecție a lui Chavannes. L-am văzut, după curs, în biroul lui; m-a întrebat de cît timp studiez chineza, și ce alte limbi orientale mai cunosc. Inutil să-ți rezum toată conversația. Am înțeles doar un singur lucru: că dacă nu voi stăpîni în cîțiva ani – auzi, în cîțiva ani! – pe lîngă chineză, sanscrita, tibetana și japoneza, nu voi ajunge niciodată un mare orientalist!

— Bine, dar dumneata trebuia să-i răspunzi că vrei să studiezi numai limba chineză…

— Așa i-am spus, dar nu l-am convins. Pentru că, chiar în acest caz, tot trebuia să învăț japoneza și o seamă de limbi și dialecte sud-asiatice… dar nu asta a fost important, ci altceva. Cînd i-am spus că studiez chineza de cinci luni, s-a îndreptat spre tablă și a scris vreo douăzeci de caractere, apoi mi-a cerut să le pronunț, unul cîte unul, și apoi să traduc pasajul. Le-am pronunțat cum m-am priceput, și am tradus ceva, dar nu tot. A zîmbit amabil: „Nu e rău, mi-a spus. Dar dacă după cinci luni… Cîte ore pe zi?” „Cel puțin șase ore”, i-am răspuns. „Atunci, limba chineză nu e pentru dumneata. Probabil că nu ai memoria vizuală necesară… Domnul meu, a adăugat cu un zîmbet ambiguu, afectuos și ironic în același timp, domnul meu, ca să stăpînești limba chineză, îți trebuie o memorie de mandarin, o memorie fotografică. Dacă n-o ai, vei fi obligat să faci un efort de trei, patru ori mai mare. Nu cred că merită…”

— Deci, în fond, e vorba de memorie…

— De o memorie fotografică, repetă cu gravitate, subliniind cuvintele.

Auzise de mai multe ori ușa deschizîndu-se și închizîndu-se, și alte zgomote, și cîteva voci străine.

— Să vedem ce-o să spună profesorul. Dacă mă întrebați pe mine, eu vă mărturisesc cinstit…

Același lucru, mereu același lucru! Dar îi plăcea vocea: era, fără îndoială, un medic tînăr, dezghețat, pasionat de meseria lui, generos.

— …Pielea i-a fost arsă sută la sută, și totuși supraviețuiește de douăsprezece ore, și pe cît ne putem da seama, nu suferă… I-ai făcut vreo injecție?

— Una, azi-dimineață. Mi se părea că geme. Dar poate că gemea prin somn…

— Se știe ceva despre el? S-a găsit ceva lîngă el?

— Doar mînerul umbrelei, restul fusese carbonizat. Curios, tocmai mînerul, un mîner de lemn… Hainele se făcuseră cenușă; ce nu spălase ploaia, s-a scuturat în mașină…

Știa că așa ar fi trebuit să se întîmple, și totuși, ascultînd explicațiile internului, se înseninase: așadar, cele două plicuri din buzunar se făcuseră și ele cenușă… Fără să vrea, căci nu-și dăduse seama că nu închisese bine ușa după el, auzise: „S-a ramolit rău de tot venerabilul! Asta ne-a mai spus-o de vreo trei, patru ori…” Era adevărat. Îl impresionase informația pe care o citise în La Fiera Letteraria: că Papini e aproape orb și nici un chirurg nu îndrăznește să-l opereze. Pentru un cititor lacom și neobosit ca Papini, tragedia era fără pereche. De aceea vorbea întruna despre ea. Dar poate că și Vaian avea dreptate: „încep să mă ramolesc…”

Atunci îi auzi din nou vocea:

— Și ce altă tragedie ți s-a mai întîmplat? Ai renunțat la limba chineză. Și apoi?

— De fapt, n-am renunțat; am continuat să învăț zece, cincisprezece caractere pe zi, dar asta mai mult pentru plăcerea mea și pentru că mă ajuta să înțeleg traducerile textelor pe care le citeam… În fond, eram un diletant…

— Cu atît mai bine, îl întrerupse Laura punîndu-i din nou mîna pe braț. Trebuie să existe și cîțiva oameni inteligenți și cu destulă imaginație, ca să se bucure de descoperirile pe care le fac marii dumitale erudiți. Foarte bine că te-ai lăsat de chineză… Dar atunci, unde sînt celelalte tragedii la care făceai aluzie?

O privise lung. Nu era nici pe departe cea mai frumoasă studentă pe care o cunoscuse, dar era altfel. Nu înțelegea ce-l atrage, de ce-o caută mereu, intrînd în sălile de cursuri, pe unde nu mai călcase de trei, patru ani, de cînd își luase licența. Știa că o găsește întotdeauna la cursul lui Titu Maio-rescu. Acolo o întîlnise cu un ceas mai înainte și, ca de obicei, întovărășind-o spre casă, se opriseră pe o bancă, lîngă lac, în Cișmigiu.

— Care sînt celelalte tragedii? repetase, susținîndu-i calm, zîmbind, privirile.

— Ți-am spus că, încă din liceu, îmi plăceau matematicile și muzica, dar și istoria, arheologia, filozofia. Aș fi vrut să le învăț pe toate; evident, nu ca un specialist, dar cu rigoare, lucrînd direct pe texte, căci am oroare de improvizație și de cultura după ureche…

Îl întrerupse ridicînd băiețește brațele în sus:

— Ești cel mai ambițios bărbat pe care l-am cunoscut pînă acum! Ambițios și apucat! Mai ales apucat!

Le cunoștea bine vocile, și învățase să le deosebească. Erau trei infirmiere de zi și două de noapte.

— Dacă ar avea noroc, s-ar prăpădi zilele astea. Căci așa se spune: cine moare în Săptămîna luminată se duce de-a dreptul în rai.

„Are suflet bun, îi e milă de mine. E mai bună decît toate celelalte, pentru că se gîndește la mîntuirea sufletului meu… Dar dacă îi vine în minte să scoată acul seringei din venă? Probabil că aș supraviețui pînă dimineața, cînd vine internul. Iar dacă nu va observa el, va observa Profesorul. Singurul care e disperat, și umilit, că nu înțelege; singurul care vrea cu orice preț să mă țină în viață, să afle ce s-a întîmplat.” Îl auzise, într-una din zile – renunțase să se mai întrebe cînd – îl auzise, după ce-i atinsese, cu infinită prudență, pleoapele.

— Ochiul pare intact, dar dacă a orbit sau nu, nu știm. Nu știm, de altfel, nimic altceva…

Mai auzise asta, altă dată: „Nu știm nici măcar dacă e conștient sau nu, spusese atunci Profesorul, dacă aude și dacă înțelege ce aude…” Nu era vina lui. De mai multe ori pînă atunci, îi recunoscuse vocea și-l înțelesese perfect. „Dacă înțelegi ce spun, strigase Profesorul, strînge-mi degetul.”