În cinci zile, aflase unul dintre asistenți, va veni de la Paris, în drum spre Atena, profesorul Gilbert Bernard, cel mai mare specialist…

— …Mai ales ambițios, repetă Laura. Vrei să fii ceea ce sînt atîția alții: filolog, orientalist, arheolog, istoric, mai știu eu ce altceva. Adică, vrei să trăiești o viață străină, viața altora, în loc să fii dumneata, Dominic Matei, și să cultivi exclusiv geniul dumitale…

— Geniul meu? exclamase cu o prefăcută timiditate ca să-și ascundă bucuria. Asta presupune că aș avea geniu…

— Într-un anumit sens, desigur că-l ai. Nu semeni cu nimeni din toți cei pe care i-am cunoscut pînă acum. Trăiești și înțelegi viața altfel decît noi…

— Dar pînă acum, la douăzeci și șase de ani, n-am făcut nimic. Doar că mi-am luat toate examenele cu bile albe. N-am descoperit nimic, nici măcar o interpretare originală a cîntului XI din Purgatorio, pe care l-am tradus și comentat…

I se păruse că Laura îl privea trist, oarecum dezamăgită.

— De ce-ar fi trebuit să descoperi ceva? Geniul dumitale ar fi trebuit să se împlinească în viața pe care o trăiești, nu în analize, descoperiri și interpretări originale. Modelul dumitale ar trebui să fie Socrate, sau Goethe; dar imaginează-ți un Goethe fără opera scrisă!

— Nu prea înțeleg, spuse emoționat.

— Înțelegeți toți? îi întrebă Profesorul.

— Eu nu prea înțeleg, mai ales dacă se vorbește prea repede…

El înțelegea foarte bine. Franceza pe care o vorbea Profesorul era impecabilă; fără îndoială că-și luase doctoratul la Paris. Parcă vorbea mai precis și mai elegant decît marele specialist. Bernard era, probabil, de origine străină. Dar ghicea din frazele lui lente, șovăitoare, că – așa cum spunea Vaian despre ultimul lor director, de cîte ori trebuia luată, urgent, o decizie gravă – nu îndrăznește nimeni să se pronunțe.

— Cînd v-ați convins că este conștient?

— De-abia alaltăieri, vorbi Profesorul. Încercasem de mai multe ori înainte, dar fără rezultat.

— Și sînteți sigur că v-a strîns degetul? Ați simțit că vi-l strînge ca răspuns la întrebarea dumneavoastră? Nu cumva era un gest reflex, fără intenționalitate și deci fără semnificație?

— Am repetat experiența de mai multe ori. Dacă voiți, încercați și dumneavoastră, ca să vă convingeți…

Simți, ca de atîtea ori în ultimul timp, degetul care se introduce ușor, cu o exagerată precauție, sub degetele lui adunate în pumn. Apoi auzi vocea Profesorului:

— Dacă înțelegi ce spun, strînge degetul!

Îl strînse, probabil, cu multă putere, pentru că doctorul Bernard și-l retrase repede, surprins. Dar cîteva clipe în urmă, după ce șopti: Traduisez, s’il vous plait[1], îl introduse din nou și rosti, pronunțînd limpede și rar cuvintele: Celui qui vous parle est un médecin français. Accepteriez-vous qu’il vous pose quelques questions?[2] Înainte ca Profesorul să termine de tradus, strînse degetul cu aceeași putere. De astă dată nu și-l retrase, ci întrebă: Vous comprenez le français?[3] Repetă strînsoarea, dar cu mai puțină convingere. După ce șovăi cîteva clipe, doctorul Bernard întrebă: Voulez-vous qu’on vous abandonne à votre sort?[4] Aproape cu voluptate își păstră mîna întreagă inertă, ca de ghips. Vous préferez qu’on s’occupe de vous?[5] Îl strînse cu putere. Voulez-vous qu’on vous donne du chloroforme?[6] Își imobiliză din nou mîna și și-o păstră așa, fără nici cea mai mică tresărire, ascultînd ultimele întrebări: Etes-vous Jesus-Christ? Voulez-vous jouer du piano? Ce matin, avez-vous bu du champagne?[7]

Acea noapte, toți cu paharele de șampanie în mînă, înconjurîndu-i și strigîndu-le cu o tristă, mediocră lipsă de pudoare care îi surprinse pe amîndoi: „Pînă la Veneția să nu mai beți șampanie, că vi se face rău!” „Mi-e teamă că ei au băut mai multă șampanie decît ar fi trebuit”, spuse Laura după ce pornise trenul.

Atunci auzi vocea profesorului.

— Să mai încercăm o dată. Poate că n-a înțeles bine întrebarea dumneavoastră. Am să-l întreb în românește. Și continuă, ridicînd glasul: Vrem să-ți aflăm vîrsta. Pentru fiecare zece ani, îmi strîngi o dată degetul.

Strînse, din ce în ce mai puternic, de șase ori, apoi, fără să înțeleagă de ce, se opri.

— Șaizeci de ani? se miră Profesorul. I-aș fi dat mai puțin…

— În această stare larvară, auzi glasul lui Bernard, e greu de precizat. Întrebați-l dacă e obosit, dacă putem continua…

Au continuat dialogul încă o jumătate de ceas, aflînd astfel că nu locuiește în București, că nu are decît o singură rudă, depărtată, pe care nu ține s-o informeze de accident, că acceptă orice test, oricît ar fi de riscant, ca să se verifice dacă nervul optic a fost sau nu atins. Spre norocul lui, n-au mai pus alte întrebări, căci probabil nu le-ar fi ascultat. Orbirea care-l amenința pe Papini fusese primul semnal. Își spusese, în săptămîna aceea, că poate nu e vorba de inevitabila decrepitudine a bătrîneții, că dacă a tot repetat povestea lui Papini (Papini, pe care