nici un chirurg nu îndrăznește să-l opereze…), a făcut-o pentru că îl preocupa tragedia unuia din scriitorii lui favoriți. Dar curînd și-a dat seama că încerca să se păcălească singur. Cu un an mai înainte, doctorul Neculache recunoscuse că, deocamdată, arterioscleroza e incurabilă. Nu-i spusese că-l amenința și pe el arterioscleroza, dar adăugase:

— La o anumită vîrstă, te poți aștepta la orice. Și eu îmi pierd memoria, continuase, zîmbind trist. De la o vreme, nu mai pot memoriza versurile poeților mai tineri, pe care îi descopăr și care-mi plac.

— Nici eu, îl întrerupse. Știam pe dinafară aproape tot Paradiso, și acum… Iar din scriitorii tineri, după ce-i citesc, nu rețin aproape nimic…

Și totuși… În ultimul timp, așa cum zăcea în pat cu ochii închiși, își amintise fără dificultate multe cărți citite de curînd, și recitase în gînd poeme de Ungaretti, de Ion Barbu și Dan Botta, texte pe care nici nu știuse că le învățase vreodată pe dinafară… Cît despre Paradiso, de multe zile și nopți adormea recitîndu-și terținele lui favorite. Fu cuprins deodată de o spaimă neînțeleasă, căci izvora parcă din chiar bucuria descoperirii pe care o făcuse. „Să nu mă mai gîndesc! își ordonă. Să mă gîndesc la altceva!…” Și, totuși, de atîta timp, nu face altceva decît să recite poeme și să-și repovestească cărțile pe care le-a citit. „Am fost un nătărău! M-am speriat degeaba…” Deși, o dată plecase de acasă și, ajuns în stradă, înțelese că nu-și mai amintea unde voia să se ducă… „Dar poate a fost doar un accident. Poate eram obosit, deși n-aveam nici un motiv să fiu obosit…”

— În fond, marele specialist nu ne-a lămurit prea mult, auzi glasul unuia din interni.

— Spunea însă că se mai cunosc cîteva cazuri. Bunăoară, acel pastor elvețian, ars de fulger aproape 100% și care a mai trăit totuși mulți ani. E drept, rămăsese mut. Ca și omul nostru, probabil, adăugă coborînd glasul.

— Nu mai vorbi, că poate te aude, șopti cineva pe care nu izbuti să-l identifice.

— Asta voiam și eu, să mă audă. Să vedem cum va reacționa. Poate că totuși n-a rămas mut…

Fără să vrea, fără să știe ce face, își descleștă încet gura. În acea clipă auzi trosnituri neobișnuit de puternice în urechi, ca și cum în dreapta și în stînga lui s-ar fi prăvălit, peste stînci, nenumărate vagoane încărcate cu fierărie veche. Dar, deși îl asurzea ecoul exploziilor prelungindu-se la nesfîrșit, continuă să-și deschidă gura. Și deodată se auzi rostind: Nu! și repetă cuvîntul de mai multe ori. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă: Nu mut. Știa că voise să spună: „Nu sînt mut”, dar nu izbutise să pronunțe cuvîntul „sînt”. După zgomotele din odaie, și ușa care se deschise și se închise repede, înțelese că acele două cuvinte provocaseră senzație. Își ținea gura larg deschisă, dar nu mai îndrăznea să-și miște limba. Cînd doctorul Gavrilă, favoritul lui, cel despre care fusese sigur de la început că are vocație de medic, se apropie de pat, repetă din nou cuvintele, și atunci înțelese de ce le pronunță cu atîta greutate: cu fiecare mișcare a limbii simțea cum se clatină cîțiva dinți, parcă ar fi stat să cadă.

— Asta era, șopti Gavrilă. Dinții. Și chiar măselele, adăugă cu un aer preocupat. Chemați la telefon pe doctorul Filip: să vină de urgență cineva – idealul ar fi să vină chiar dînsul – dar să vină pregătit cu tot ce trebuie…

Îl auzi din nou, mai tîrziu, de departe:

— … De-abia se țin. Dacă ar fi înghițit cu mai multă putere, ar fi riscat să se înece cu vreo măsea… Anunțați pe Profesor.

Simți penseta apucînd un dinte din față și scoțîndu-l fără efort. Începu să numere; în cîteva minute, cu aceeași ușurință, doctorul Filip îi extrase nouă dinți și cinci măsele.

— Nu prea înțeleg ce s-a întîmplat. Rădăcinile sînt sănătoase. E ca și cum ar fi împinse de mai multe măsele de minte. Dar asta e imposibil. Va trebui să-i facem o radiografie…

Profesorul se apropie de pat și-i puse două degete pe mîna dreaptă.

— Încearcă să rostești ceva, orice cuvînt, orice sunet.

Încercă, mișcîndu-și limba, de data aceasta fără teamă, dar nu izbuti să spună ce-ar fi vrut. În cele din urmă, resemnat, începu să pronunțe, la întîmplare, cuvinte scurte: ac, cuc, bou, om, pană, bale…

A treia noapte avu un vis pe care și-l reaminti întreg. Se reîntorsese pe neașteptate în Piatra Neamț și se îndrepta spre liceu. Dar cu cît se apropia, cu atît creștea numărul trecătorilor. Recunoscu, în jurul lui, pe trotuar, mulți din foștii lui elevi, așa cum îi văzuse cînd se despărțise de ei, cu 10, 20 sau 25 de ani mai înainte. Apucă pe unul de braț: „Dar unde vă îmbulziți toți, Teodorescule?” îl întrebă. Băiatul îl privi lung, zîmbind încurcat; nu-l recunoscuse. „Ne ducem la liceu. Azi se sărbătorește centenarul profesorului Dominic Matei.”

„Nu-mi prea place visul, își repetă de mai multe ori. Nu înțeleg de ce, dar nu-mi place…” Așteptă să plece infirmiera și, cu emoție și mare grijă, așa cum făcea de cîteva zile, începu să întredeschidă pleoapele. Se trezise într-o noapte privind o pată luminoasă, albăstruie, fără să-și dea seama că deschisese ochii și fără să înțeleagă ce privește. Simți cum i se zbate, speriată, inima, și închise repede ochii. Dar în noaptea următoare se trezi din nou, privind cu ochii deschiși aceeași pată luminoasă și, neștiind ce să facă, începu să numere în gînd. Cînd ajunse la 72, înțelese brusc, că lumina vine de la veieuza din fundul camerei. Izbuti să-și stăpînească bucuria privind, fără grabă, perete după perete, încăperea în care se afla, unde fusese transportat în preziua vizitei doctorului Bernard. De atunci, de cîte ori rămînea singur, mai ales nopțile, deschidea ochii, își mișca ușor capul, apoi umerii, și începea să cerceteze formele și culorile, umbrele și penumbrele din jurul lui. Nu și-ar fi putut închipui că o asemenea beatitudine fusese de totdeauna la îndemîna lui; doar să