— De ce nu ne-ați arătat și nouă că puteți deschide ochii? auzi glasul unuia dintre interni, și în clipa următoare îl văzu: era aproape așa cum îl reconstituise după inflexiunile vocii: înalt, brun, uscățiv, cu un început de chelie.

Așadar, bănuise ceva, și-l pîndea mai de mult, să-l surprindă.

— Nu știu nici eu, răspunse pronunțînd doar parțial cuvintele. Poate voiam să mă conving întîi pe mine că nu mi-am pierdut vederea…

Internul îl privea zîmbind absent.

— Dumneata ești un om curios. Cînd te-a întrebat Profesorul cîți ani ai, ai răspuns: șaizeci…

— Am mai mult…

— Greu de crezut. Ai auzit, probabil, ce vorbeau infirmierele…

Cu un gest supus, de școlar pocăit, înclină din cap. Le auzise: „Cît zicea că are, șaizeci de ani? Ăsta își ascunde vîrsta. L-ai văzut și dumneata, adineaori, cînd l-am spălat; ăsta e bărbat tînăr, în floarea vîrstei, ăsta n-a împlinit patruzeci de ani…”

— Nu vreau să crezi că te-am spionat ca să te reclam direcției. Dar trebuie să informez pe profesor. Și el va decide…

Altă dată s-ar fi supărat sau i-ar fi fost frică, dar acum se trezi recitind, la început în gînd, apoi mișcîndu-și încet buzele, una din poeziile lui favorite, La morte meditata de Ungaretti:

Sei la donna che passa Come una foglia. E lasci agli alberi un fuoco d’autunno…

Își amintea că atunci cînd citise pentru întîia oară poezia, erau de mult despărțiți: de aproape 25 de ani. Și, totuși, citind-o, la ea se gîndise. Nu știa dacă era aceeași dragoste de la început, dacă o mai iubea așa cum îi mărturisise în dimineața de 12 octombrie 1904, după ce-au ieșit de la tribunal și s-au îndreptat spre Cișmigiu. La despărțire, sărutîndu-i mîna, adăugase: „Îți urez… în sfîrșit, știi ce vreau să spun… Dar aș vrea să mai știi ceva: că am să te iubesc pînă la sfîrșitul vieții…” Nu era sigur că o mai iubește, dar la ea se gîndise citind:

Sei la donna che passa…

— Te-ai convins deci că ești în afară de orice pericol. Așa îl întîmpină Profesorul în dimineața următoare, îndreptîndu-se zîmbitor spre el. Era mai impresionant decît și-l închipuise. Nu era prea înalt, și totuși felul cum ținea capul sus, își păstra corpul – drept, de parcă ar fi fost la paradă – îi dădea un aer marțial care intimida. Dacă n-ar fi avut părul aproape în întregime alb, ar fi părut sever. Chiar cînd zîmbea rămînea grav, distant.

— Și de-abia acum începi să devii un „caz interesant”, adăugă așezîndu-se pe scaunul din fața patului. Cred că înțelegi de ce. Pînă în clipa de față n-a găsit nimeni vreo explicație plauzibilă, nici aici, nici în străinătate. Așa cum a căzut trăsnetul, ar fi trebuit să fii ucis pe loc, sau să mori asfixiat în zece, cincisprezece minute, sau, în cel mai bun caz, să rămîi paralizat, mut sau orb… Enigmele care ne confruntă în cazul dumitale se înmulțesc pe zi ce trece. Nu știm încă datorită cărui reflex n-ai putut deschide gura douăzeci și trei de zile și a trebuit să fii alimentat artificial. Este probabil că ai reușit s-o deschizi cînd a trebuit să elimini dinții și măselele pe care gingiile nu le mai puteau reține. Ne-am gîndit să-ți facem o proteză ca să poți mînca și, mai ales, ca să poți vorbi normal. Dar deocamdată nu putem face nimic, radiografiile arată că, în scurt timp, se pregătește să apară o nouă garnitură de dinți.

— Imposibil! exclamă uluit, stîlcind cuvîntul.

— Așa spun toți doctorii și toți dentiștii, că e pur și simplu imposibil. Și, totuși, radiografiile sînt cît se poate de clare… De aceea, ca să închei, de-abia acum cazul dumitale devine extrem de interesant: nu mai e vorba de un caz de „mort în viață”, ci de cu totul altceva; ce, exact, încă nu știm…

„Să fiu prudent, să nu fac vreo greșeală și să mă dau de gol… Azi, mîine vor întreba de nume, de adresă, de meserie. În fond, de ce mi-ar fi teamă? N-am făcut nimic. Nu știe nimeni nici de plicul alb, nici de plicul albastru…” Și, totuși, fără să înțeleagă de ce, voia cu orice preț să-și păstreze anonimatul, așa cum fusese la început, cînd îi strigau: „Mă auzi sau nu? Dacă înțelegi ce spun, strînge-mi degetul…” Din fericire, acum, fără dinți, vorbea cu greutate. Îi va fi ușor să se prefacă, să stîlcească și acele puține cuvinte pe care izbutea să le rostească. Dar dacă îi vor cere să scrie? Își privi, parcă pentru întîia dată cu atenție, brațul și mîna dreaptă. Pielea era netedă, bine întinsă, proaspătă, și începea să-și recapete culoarea de altădată. Își pipăi încet, prudent, brațul pînă la cot, apoi mîngîie cu două degete bicepsul. Ce curios! Poate imobilitatea aproape absolută, de aproape patru săptămîni, și lichidele acelea nutritive pe care i le injectaseră direct în vene… „Ăsta e bărbat tînăr, în floarea vîrstei!” spusese infirmiera. Iar cu o zi mai înainte auzise ușa deschizîndu-se cu precauție, pași apropiindu-se de pat, internul șoptind: „Doarme, să nu-l treziți”, apoi o voce străină, răgușită: „Nu poate fi el… Va trebui totuși să-l vedem și fără barbă… Dar individul pe care-l căutăm noi e student, n-a trecut de douăzeci și doi de ani, și ăsta de aici arată mai în vîrstă, se apropie de patruzeci…”

Atunci își aminti din nou de furtună.

— Ce e mai curios, spusese unul din interni, e că n-a plouat decît acolo pe unde a trecut el; de la Gara de Nord pînă aproape de bulevardul Elisabeta. A fost o aversă ca în miezul verii, care a durat destul ca să inunde bulevardul, dar la cîteva sute de metri, nici o picătură.

— E adevărat, adăugase cineva, am trecut pe-acolo cînd ne-am întors de la biserică, și apa de pe bulevard încă nu se scursese…

— Unii spun că a fost o încercare de atentat, pentru că s-ar fi găsit nu știu cîte încărcături de dinamită,