— Asta poate fi și o invenție a Siguranței, ca să justifice arestările printre studenți…

Apoi tăcuseră toți, brusc.

„Trebuie să fiu cu băgare de seamă, își repetă. Nu cumva să mă confunde cu unul din legionarii ascunși, pe care-i caută Siguranța. Și atunci va trebui să le spun cine sînt. O să mă trimeată la Piatra, ca să verifice. Și atunci…” Dar, ca de obicei, izbutea să se smulgă gîndului care-l irita. Se trezi recitîndu-și cîntul XI din Purgatorio, apoi încercă să-și amintească din Eneida: Agnosco veteris vestigia flammae…

— Cu dumneata, cucoane Dominic, n-o scoate nimeni la capăt: treci de la o carte la alta, de la o limbă la alta, de la o știință la alta. Poate că de aceea v-ați despărțit, adăugă cu un zîmbet trist.

Atunci nu se supărase. Îi plăcea Nicodim, era un moldovean bun, cinstit și molcom.

— Nu, domnule Nicodim, manualul de limbă japoneză n-are nici o legătură cu despărțirea noastră…

— Dar de ce manualul de japoneză? îl întrebă surprins Nicodim.

— Credeam că la asta te refereai, la zvonul care circulă prin tîrg…

— Adică?

— Adică, se spune că, întorcîndu-mă acasă cu un manual de limba japoneză și văzîndu-mă că deschid imediat caietul și încep să învăț, Laura mi-ar fi spus… În sfîrșit, mi-ar fi spus că prea mă apuc de multe lucruri și nu duc nimic la capăt și că din cauza asta ne-am fi despărțit…

— Nu, eu n-am auzit asta. Am auzit pe unul și pe altul că duduia Laura se cam plictisise de aventurile dumitale galante, că, mai ales, vara trecută, la București, dădeai mereu tîrcoale unei franțuște, spunînd că o cunoșteai de la Sorbona…

— Nu! îl întrerupse obosit, ridicînd din umeri. Asta a fost cu totul altceva. E adevărat că Laura bănuia ceva, pentru că aflase de o altă încurcătură, mai veche, dar ea e o femeie inteligentă, știe că de iubit n-o iubesc decît pe ea, că celelalte, în sfîrșit… Dar trebuie să-ți mai spun că am rămas foarte buni prieteni.

Dar nu i-a spus mai mult. Nu spusese nimănui, nici lui Dădu Rareș, prietenul lui cel mai bun, care murise de tuberculoză 12 ani mai tîrziu. Deși, poate, Dădu a fost singurul care a ghicit adevărul. Poate că chiar Laura i-o fi mărturisit ceva, căci se înțelegeau foarte bine amîndoi.

— Te ascult, spuse Profesorul cu o ușoară iritare în glas. Te ascult și nu înțeleg. De cîteva zile, nici un progres. Mi se pare chiar că săptămîna trecută reușeai să pronunți anumite cuvinte pe care astăzi… Trebuie să colaborezi și dumneata. Să nu-ți fie teamă de gazetari. Ordinele sînt stricte: nu te va intervieva nimeni. Evident, cazul dumitale era prea extraordinar ca să nu se afle în oraș. Au apărut știri și articole în diverse gazete, majoritatea absurde, ridicole. Dar, ca să revin, trebuie să colaborezi și dumneata, trebuie să știm mai mult și mai multe: de unde ești, cine ești, ce profesie ai, și celelalte.

Clătină cuminte din cap și repetă de mai multe ori: „Bine! bine!” „Se îngroașă gluma; trebuie să fiu cu ochii în patru.” Noroc că în dimineața următoare simți, trecîndu-și limba peste gingii, colțul primului canin. Cu o exagerată inocență i-l arătă infirmierei, apoi internilor, prefăcîndu-se că îi este imposibil să mai pronunțe ceva. Dar dinții apăreau repede, unul după altul. Pînă la sfîrșitul săptămînii răsăriseră toți. În fiecare dimineață venea un dentist și-l examina, lua note pentru articolul pe care-l pregătea. Cîteva zile a suferit de gingivită, și chiar dacă ar fi voit, n-ar fi putut vorbi prea bine. Au fost zilele cele mai senine, căci se simțea din nou apărat, la adăpost de surprize. Simțea, de asemenea, o energie și o încredere pe care nu le mai cunoscuse din timpul războiului cînd, la Piatra Neamț, organizase o „mișcare de Renaștere culturală” (așa o denumiseră ziarele locale) fără egal în restul Moldovei. Vorbise de ea, lăudînd-o, chiar Nicolae Iorga în conferința pe care o ținuse la liceu. Petrecuse o parte din după-amiază la el acasă și nu-și ascunsese surpriza descoperind acele multe mii de volume de orientalistică, filologie clasică, istorie veche, arheologie.

— De ce nu scrii, colega? îl întrebase de mai multe ori.

— Lucrez, domnule Profesor, mă trudesc de vreo zece ani să închei o lucrare…

Atunci îl întrerupse Davidoglu, cu inevitabila lui glumă:

— Dar întrebați-l, domnule Profesor, ce fel de lucrare? De omni re scibili!

Era una din vechile lor glume, pe care le repetau de cîte ori îl vedeau intrînd în cancelarie cu un maldăr de cărți noi, sosite chiar în dimineața aceea de la Paris, de la Leipzig sau de la Oxford.

— Cînd ai de gînd să te oprești, cucoane Dominic? îl întrebau.

— Cum să mă opresc, cînd n-am ajuns nici la jumătatea drumului?… De fapt, știa că cheltuindu-și, înainte de război, puțina avere ce-i rămăsese pe cărți scumpe și în călătorii de studii, era obligat să rămînă profesor aici, la liceu că, deci, o bună parte din timp o pierdea cu lecțiile. Și de mult nu-l mai interesau latina și italiana; ar fi vrut să predea, dacă s-ar fi putut, istoria civilizației sau filozofia.

— Așa cum vrei dumneata să le faci pe toate, nici zece vieți nu-ți vor fi de-ajuns…

O dată răspunsese, aproape cu convingere:

— Sîntem siguri măcar de un lucru, că pentru filozofie nu ai nevoie de zece vieți…

— Habe nun ach! Philosophie… durchaus studiert! citase solemn profesorul de germană. Cunoști restul, adăugase.

Din indiscrețiile asistenților, înțelese de ce e nervos Profesorul: Bernard îi cerea mereu informații mai ample și mai precise. En somme, qui est ce Monsieur? întrebase într-o scrisoare. (Dar asta nu e sigur, observase cineva. Asta o spune doctorul Gavrilă, dar nici el n-a văzut scrisoarea.)