Evident, Bernard aflase de mult că necunoscutul pe care-l examinase la începutul lui aprilie nu-și pierduse vederea și că începuse să vorbească. Era acum mai curios ca oricînd. Îl interesau nu numai etapele restabilirii fizice, ci și cît mai multe amănunte despre capacitățile mentale. Faptul că înțelegea limba franceză îl îndemna să creadă că avea oarecare cultură. Voia să afle ce s-a păstrat și ce s-a pierdut. Sugerase o serie de teste: vocabular, sintaxă, asociații verbale.

— Dar cînd ai s-o termini, domnule?

— Mai am de scris partea întîi; celelalte părți – Antichitatea, Evul Mediu și Epoca modernă – sînt scrise aproape în întregime. Dar partea întîi, înțelegi, originile – originea limbajului, a societății, a familiei, a tuturor celorlalte instituții… Astea cer ani și ani de cercetări. Și cu bibliotecile noastre de provincie… Pe vremuri, cumpăram pe cît puteam, dar acum, cu sărăcia…

De fapt, cu cît trecea timpul, cu atît înțelegea mai limpede că nu va ajunge să-și termine singura lui carte, opera vieții lui. Se trezise într-o dimineață cu un gust de cenușă în gură. Se apropia de 60 de ani și nu încheiase nimic din tot ce începuse. Iar „discipolii” lui, cum îi plăcea să-și numească unii din colegii lui foarte tineri, copleșiți de admirație, care se adunau cel puțin o seară pe săptămînă la bibliotecă să-l asculte vorbindu-le de imensele probleme pe care trebuia să le rezolve, discipolii se risipeau o dată cu trecerea anilor, mutați în alte orașe. Nu rămăsese nici unul căruia i-ar fi putut încredința măcar manuscrisele și materialele adunate.

De cînd auzise că la cafenea i se spune Venerabilul sau Papa Dominic, își dădu seama că prestigiul pe care îl dobîndise în timpul războiului cînd Nicolae Iorga îl lăudase la începutul conferinței, și, de la Iași, trimitea din timp în timp cîte un student să-i ceară cărți, prestigiul acesta începea să pălească. Pe nesimțite, se trezi că în cancelarie sau la cafeneaua Select nu mai era centrul atenției generale, că nu mai scăpăra, ca pe vremuri. Iar de curînd, de cînd îl auzise pe Vaian: „S-a ramolit rău de tot Venerabilul!” aproape că nu mai îndrăznea să le vorbească despre cărțile noi pe care le citea, de articolele din N. R. F., Criterion sau La Fiera Letteraria.

Și apoi au urmat, una după alta, ceea ce numea, în limbajul lui secret, „crizele de conștiință”.

— Dar ce cauți pe aici, domnu Matei?

— Mă plimbam. M-a apucat iar migrena, și ieșisem să mă plimb…

— Dar așa, în pijama, în preajma Crăciunului? Să nu răcești!

A doua zi se aflase în tot orașul. Probabil că-l așteptau la cafenea să-l descoase, dar în ziua aceea nu s-a dus, nici în ziua următoare.

— Cu prima ocazie! a exclamat într-o după-amiază, în fața cafenelei Select, rîzînd. Cu prima ocazie!

— Ce-o să fie cu prima ocazie? L-a iscodit Vaian. Într-adevăr ce-are să fie? Îl privea încruntat, încercînd să-și aducă aminte. În cele din urmă ridică din umeri și plecă spre casă. De-abia cînd puse mîna pe clanță își aminti: cu prima ocazie va deschide plicul albastru. „Dar nu aici, unde mă cunoaște toată lumea. Departe, în alt oraș. La București bunăoară.”

Într-o dimineață ceru infirmierei o foaie de hîrtie, un creion și un plic. Scrise cîteva rînduri, lipi plicul și-l adresă Profesorului. Apoi începu să aștepte, simțind cum i se accelerează bătăile inimii. De cînd nu mai cunoscuse o emoție asemănătoare? Poate din dimineața cînd aflase că România declarase mobilizarea generală. Sau, și mai înainte, cu 12 ani mai înainte, cînd, de cum intrase în salon, înțelese că-l aștepta Laura și că voia să-i vorbească. I se păruse, atunci, că avea ochii umezi.

— Trebuie să-ți spun, începu silindu-se să zîmbească. E prea important pentru noi amîndoi și nu mai pot ascunde… Trebuie să-ți mărturisesc. Am simțit asta mai demult, dar de cîtva timp mă obsedează. Simt că nu mai ești al meu… Te rog, nu mă întrerupe. Nu e ce te gîndești tu… Simt că nu ești al meu, că nu ești aici, lîngă mine, că ești în altă lume – nu mă gîndesc la cercetările tale, care, orice ai crede tu, mă interesează – dar simt că ești într-o lume străină, în care nu te pot întovărăși. Și pentru mine, și pentru tine, cred că ar fi mai înțelept să ne despărțim. Sîntem amîndoi tineri, iubim amîndoi viața… Ai să vezi mai tîrziu…

— Bine, spuse Profesorul după ce împături cu grijă hîrtia și o introduse în agendă. Am să mă întorc mai tîrziu.

Reveni după un ceas. Încuie ușa, să nu fie deranjat, și se așeză pe scaunul din fața patului.

— Te ascult. Nu trebuie să faci un prea mare efort. Cuvintele pe care nu le poți pronunța, le poți scrie, adăugă întinzîndu-i un bloc de hîrtie.

— Veți înțelege de ce a trebuit să recurg la această stratagemă, începu emoționat. Vreau să evit publicitatea. Adevărul este acesta: mă numesc Dominic Matei, la 8 ianuarie am împlinit șaptezeci de ani, am fost profesor de latină și italiană la liceul Alexandru Ioan Cuza din Piatra Neamț, unde locuiesc și acum. Locuiesc pe strada Episcopiei, numărul 18. Este casa mea și cuprinde o bibliotecă de aproape opt mii de volume, pe care am lăsat-o prin testament liceului…

— Extraordinar exclamă Profesorul după ce răsuflă adînc și-l privi din nou, oarecum speriat.

— Cred că nu vă este greu să controlați. Dar, vă implor, multă, multă discreție. Mă cunoaște tot orașul. Dacă voiți probe suplimentare, vă pot face planul casei, vă pot spune ce cărți se găsesc pe birou, și orice alt detaliu îmi veți cere. Dar, cel puțin deocamdată, nu trebuie să se afle ce mi s-a întîmplat. Așa cum ați spus și dumneavoastră, e destul de senzațional că am rămas teafăr. Dacă se află că am întinerit, nu voi mai avea liniște… Vă spun toate acestea pentru că agenții de la Siguranță, care au mai fost pe aici, nu vor crede niciodată că am trecut