de șaptezeci de ani. Deci, nu vor crede că sînt cine sînt, și voi fi anchetat, și cîte nu se pot întîmpla cînd ești anchetat… Vă rog, dacă socotiți că merită să fie studiat cazul meu, vreau să spun că merită să fie studiat în continuare, aici, la spital, vă rog găsiți-mi o identitate fictivă. Bineînțeles, va fi provizorie, și dacă, mai tîrziu, nu veți fi satisfăcut de conduita mea, puteți oricînd revela adevărul…

— Nu e vorba de asta, îl întrerupse Profesorul. Deocamdată, important este un singur lucru: să ai o situație în regulă. Asta, sper, nu va fi greu de obținut. Dar ce vîrstă îți putem da? Cînd nu vei mai avea barbă, vei părea un tînăr de treizeci, treizeci și unu de ani. Să punem treizeci și doi de ani?… Mai întrebă o dată strada și numărul casei și le însemnă în agendă.

— Care este, evident, închisă, reluă după un răstimp.

— Da și nu. O femeie bătrînă, Veta, jupîneasa mea de o viață întreagă, locuiește în două odăițe lipite de bucătărie. Ea păstrează cheile de la celelalte încăperi.

— Probabil că există undeva un album cu fotografii; mai precis, cu fotografiile dumitale din tinerețe…

— Sunt, toate, în sertarul de sus al biroului; sînt trei albume. Cheia de la sertar se află sub cutia de țigări, chiar pe birou… Dar dacă cel pe care îl veți trimite va vorbi cu Veta, se va afla în tot orașul…

— Nu e nici un risc dacă se procedează cu prudență, își introduse gînditor agenda în buzunar și tăcu cîteva clipe, continuînd să-l privească.

— Recunosc, cazul dumitale mă pasionează, spuse ridicîndu-se. Nu înțeleg nimic, și nimeni altcineva dintre noi nu înțelege… Probabil exercițiile le faci cînd rămîi singur, în timpul nopții, adăugă.

Ridică încurcat din umeri.

— Simțeam că-mi amorțesc picioarele și atunci am coborît din pat, și aici, pe covor…

— Nu te-a frapat nimic?

— Ba da. M-am pipăit peste tot. Am simțit mușchii, așa cum îi aveam pe vremuri: tari, vînjoși. Nu mă așteptam. După atîtea săptămîni de imobilitate aproape absolută, ar fi trebuit să fie, cum să spun? un fel de…

— Da, așa ar fi trebuit, îl întrerupse Profesorul.

Se îndreptase spre ușă, dar se opri, și se întoarse, căutîndu-i privirile.

— Nu mi-ai dat adresa de aici, din București. Simți că roșește, dar, cu efort, izbuti să zîmbească.

— Nu am adresă, pentru că de-abia sosisem. Venisem cu trenul, de la Piatra Neamț. Am ajuns aproape de miezul nopții. Era în noaptea de înviere.

Profesorul îl privi lung, neîncrezător.

— Dar te duceai, în orice caz, undeva… Și acolo, pe trotuar, lîngă dumneata, nu s-a găsit nici o valiză…

— Nu aveam valiză. Nu aveam nimic cu mine, afară de un plic albastru. Venisem cu gîndul să mă sinucid. Mi se părea că sînt condamnat: arterioscleroză. Îmi pierdeam memoria…

— Veniseși aici ca să te sinucizi? repetă Profesorul.

— Da. Mi se părea că nu aveam altă soluție. Singura soluție era plicul albastru. Păstram acolo, de mult, cîteva miligrame de stricnină…

[1] Traduceți, vă rog (fr.) (n. r.)

[2] Cel ce vă vorbește este un medic francez. Acceptați să vă pună cîteva întrebări? (fr.) (n. r.)

[3] Înțelegeți franceza? (fr.) (n. r.)

[4] Doriți să fiți lăsat în pace? (fr.) (n. r.)

[5] Ați prefera să fiți îngrijit? (fr.) (n. r.)

[6] Doriți să vi se administreze cloroform? (fr.) (n. r.)

[7] Sînteți Iisus Hristos? Vreți să cîntăm la pian? Ați băut șampanie azi-dimineață? (fr.) (n. r.)

Capitolul II

Știa că visează și-și trecea mereu palma pe obrazul proaspăt bărbierit, dar nu izbutea să se trezească. De-abia după ce mașina ajunse la capătul bulevardului, recunoscu cartierul; îl recunoscu mai ales după mirosul teilor în floare. Ne îndreptăm spre Șosea, înțelese. Nu mai trecuse pe aici de cîțiva ani și privea emoționat casele vechi, care-i aminteau de anii studenției. Apoi îl întîmpină o alee străjuită de arbori înalți; în clipa următoare poarta se deschise și mașina, înaintînd încet pe pietriș, se opri în fața scării de piatră vînătă. „De ce nu coborîți?” auzi un glas necunoscut. Privi cu mirare în jurul lui; nu era nimeni. I se păru că sus, în capul scării, se deschisese ușa. Era deci așteptat. „Ar trebui să cobor”, își spuse.

Trezindu-se, îl orbi lumina puternică de-afară și privi surprins ceasul. Nu era încă 6. Probabil că au uitat să tragă transperantele. Tîrziu auzi deschizîndu-se ușa.

— V-am adus hainele, spuse infirmiera apropiindu-se zîmbind de pat, cu brațele încărcate.

Era Anetta, încă destul de tînără și cea mai îndrăzneață. (Cu cîteva zile mai înainte îi spusese, privindu-l adînc în ochi: „Cînd o să ieșiți de aici, poate mă luați într-o seară la cinematograf…”) îl ajută să se îmbrace, deși n-ar fi avut nevoie de ajutor. Ghicea, din privirile ei dezamăgite, că vestonul nu cădea prea bine „e prea strîmt în umeri”, spuse, și cravata, albastră cu mici triunghiuri cenușii, nu se asorta cu cămașa în dungi. Curînd intră internul de serviciu. Începu să-l examineze, încruntat, cu atenție.

— Se vede de la distanță că nu sînt hainele dumitale. Ai putea deveni suspect. Va trebui să-ți căutăm altceva. Doctorul Gavrilă spunea că are cîteva costume de cea mai bună calitate; i-au rămas de la un unchi de-al lui.

— I-au rămas moștenire după ce-a murit, preciza Anetta. Și nu e bine să porți haine de la morții altora. De la morții tăi, e altceva; le porți în memoria lor, așa, ca un suvenir…

— N-are nici o importanță, spuse zîmbind. Azi, în orice caz, nu mai