— Da, interveni internul, dar cu vestonul ăsta atragi atenția și riști să fii urmărit…

— Dacă se pitește bine în fundul mașinii, poate nu se observă…

Două ceasuri în urmă, coborî în curte, întovărășit de doctorul Chirilă, cel care îi era mai puțin simpatic pentru că după ce-l surprinse ascuns în odaie, avea impresia că-l spionează tot timpul. Dînd cu ochii de mașină, se opri brusc.

— Am mai văzut mașina asta, șopti. Am văzut-o azi-noapte, în vis… Unii ar spune că e semn rău, că am putea avea un accident, adăugă.

— Eu nu sînt superstițios, rosti rar, sentențios, doctorul Chirilă, deschizînd portiera. În orice caz, sîntem așteptați…

Cînd mașina se îndreptă spre bulevard, simți o liniște stranie, întreruptă, în chip neînțeles, de izbucniri aproape violente de bucurie.

— Să deschideți fereastra, spuse, că în curînd vom trece pe sub teii în floare. Acum ne apropiem de Șosea, adăugă după cîtva timp. Și mai tîrziu: Să vedeți ce clădire frumoasă, cu arbori înalți și ce alee curată, cu pietriș, și scara de piatră vînătă…

Internul îl privise tot timpul curios, tăcînd încurcat. Mașina se opri în dreptul scării.

— De ce nu coborîți? auzi o voce.

— Așteptăm să vină plantonul, să dăm în primire, răspunse șoferul.

În curînd se auziră pași grăbiți pe pietriș și din spatele mașinii apăru un bărbat oacheș, cu obrazul ciupit de vărsat și părul tuns militărește. Chirilă deschise portiera.

— Dumnealui este persoana despre care ai fost informat. Vezi să nu-l confunzi cu vreun alt pacient. De acum înainte, dumneata ești răspunzător.

— Am înțeles, spuse. Să n-aveți nici o grijă. Am să fiu cu ochii în patru.

— Ce face dumnealui înlăuntru sau în grădină, îl întrerupse Chirilă, nu te privește. Dumneata trebuie să ai grijă de poartă…

Îi plăcea camera: era spațioasă, cu ferestre spre parc și așa cum îl asigurase Profesorul, avea o masă de lemn și în perete rafturi pentru cărți. Se apropie de fereastra deschisă și respiră adînc. I se păru că pătrunde pînă la el mirosul de trandafiri sălbatici. Totuși nu izbutea să se bucure. Zîmbea mîngîindu-și cu palma stîngă obrajii dar i se părea că tot ce i se întîmplă de la o vreme nu-l privește cu adevărat, că e vorba de altceva, de altcineva.

— Încearcă să descrii cît mai precis și cu cît mai multe detalii ce vrei să spui cînd spui: altcineva, îl întrerupse o dată Profesorul. În ce sens te simți străin? Nu te-ai „instalat” încă în noua dumitale situație? E foarte important. Notează tot ce-ți trece prin cap. Dacă n-ai chef de scris sau ai prea multe de spus, utilizează magnetofonul, indicînd întotdeauna ziua, ora și locul, și precizînd dacă dictezi întins în pat sau plimbîndu-te prin cameră.

În ultimele zile, la spital, umpluse aproape un caiet întreg. Scria tot felul de lucruri: cărțile pe care și le amintea (și îi plăcea să indice ediția, anul publicației, anul cînd le citise pentru întîia oară, ca să poată controla această miraculoasă recuperare a memoriei), versuri în toate limbile pe care le învățase, exerciții de algebră, unele vise care i se păreau semnificative. Dar nu mărturisea anumite descoperiri recente. Simțea o neînțeleasă rezistență, de care vorbise o dată Profesorului.

— E foarte important să aflăm semnificația acestei rezistențe, îi spuse. Încearcă cel puțin să faci aluzie, să știm dacă ceea ce nu vrei să spui („nu pot să spun!” îl întrerupse în gînd) se referă la anumite întîmplări din trecut, sau e vorba de altceva, în legătură cu noua dumitale condiție, despre care, repet, știm încă foarte puțin…

Se întoarse de la fereastră și, după ce străbătu de cîteva ori camera, plimbîndu-se, ca pe vremuri, în tinerețe, cu mîinile încrucișate la spate, se întinse în pat. Rămăsese cu ochii deschiși, privind tavanul.

— Ți-am adus albumul de familie, îi spuse într-o dimineață. Cel cu fotografiile dumitale din liceu, de la Universitate, din Italia… Nu ești curios să-l vezi? întrebă după o pauză.

— Ca să fiu sincer, nu…

— Dar de ce?

— Nu-mi dau nici eu seama de ce. Încep să mă simt detașat de trecutul meu. Parcă n-aș mai fi același…

— E curios, spuse Profesorul. Ar trebui să aflăm motivele…

În cele din urmă, resemnat, se hotărîse să-l răsfoiască. Profesorul se așezase alături pe pat, pe scaun, și-l privea intens, nereușind să-și ascundă curiozitatea.

— La ce te gîndești? îl întrebă brusc, după cîteva minute. Ce fel de amintiri? Ce fel de asociații?

Șovăi, frecîndu-și obrazul cu palma stîngă. („Știu că gestul acesta a ajuns la mine un tic”, mărturisise de mai multe ori.)

— Îmi amintesc perfect anul și locul unde au fost luate, fiecare din ele. Aș putea spune că-mi amintesc chiar și ziua; parcă aș auzi vocile celor din jur și cuvintele pe care le rosteau, și aș simți în nări mirosul specific al acelui loc și al acelei zile… Uite, bunăoară, aici, unde sînt cu Laura, la Tivoli. Cînd am dat cu ochii de fotografie, am simțit căldura acelei dimineți și mirosul florilor de leandru, dar am simțit și un miros puternic, greu, de păcură încinsă, și mi-am adus aminte că la vreo zece metri de locul unde am fost fotografiați se găseau două căldări cu păcură.

— E un fel de hypermnezie cu efecte laterale, spuse Profesorul.

— E îngrozitor, continuă. E prea mult, și e inutil.

— Pare inutil pentru că nu știm încă ce să facem cu ea, cu această fantastică recuperare a memoriei… În orice caz, adăugă zîmbind, să-ți dau o veste bună. În cîteva zile, vei primi din biblioteca dumitale de la Piatra Neamț cărțile pe care le-ai notat în prima listă, adică toate gramaticile și dicționarele de care ai spus că ai nevoie. Bernard e entuziasmat; mi-a spus că nu puteam găsi un test mai nimerit. L-a interesat îndeosebi faptul că ai început să studiezi limba chineză în tinerețe, apoi ai neglijat-o vreo zece, doisprezece ani, înainte și în timpul războiului, ai