„Ne primiți și pe noi?” se auzi atunci, de după gardul care despărțea cele două grădini, glasul vecinului. „Da, cu plăcere, dom’ Chiriță, poftiți”, răspunse bunicul. „În cazul ăsta, permiteți să venim și noi cu o sticlă”, zice dom’ Chiriță, și se întoarse și intră apoi prin curte, împreună cu madam Chiriță, o doamnă încă tînără, cu chipul arămiu, puțin empâté[1], și din pricina asta fără riduri, dar cu părul albit complet, însă bine coafat, o distinsă cucoană… Bărbatul, maistru electrician, avea și el tîmplele brumate, dar nici un pic de distincție, arăta alături de ea ca un căruțaș, fără acea tentă de asprime virilă a celor care, pe drumuri, se călesc sub ploi și vînturi reci… Bunica spunea că pe vremuri, cînd era și el mai tînăr, fusese odată „bicarbonizat” pe un stîlp cu secerile acelea la picioare… Zăcuse prin spital… „Trăim încă bine, noi ăștia de la marginea orașului, zise dom’ Chiriță așezîndu-se voios pe pămînt, ca un țăran, în timp ce eu ofeream taburetul meu doamnei. Pînă or să ajungă la noi blocurile (că așa am auzit, că or să ne dărîme) mai durează, nu e chiar pentru mine, mai putem și noi să bem un pahar la iarbă verde.” „Unde n-ar veni mai repede, zise bunica, să am și eu apă caldă și baie.” „Da, zise dom’ Chiriță, e un avantaj, numai că în momentul cînd o să faci baie, aude și vecinul și îți bate cu ceva în calorifer. Trebuie să faci baie la oră fixă!” „De ce?” „Madam Văsăliu, se adresă el bunicii, chiar dacă dai radioul încet, tot se aude. Fiica noastră ne întreabă dacă nu poate să se întoarcă acasă cu bărbatu-său, s-au săturat.” „Gustați puțină miere!” zise bunica. „Nu, sărut mîna, poate nevastă-mea.” „Da, zise madam Chiriță, dar nu vă deranjați…”

Și se ridică și se duse cu ea în casă, s-o ajute… Nu era miere simplă, ci bucăți de faguri, o minune, îți venea să înghiți și ceara lor parfumată odată cu mierea, care păstra în ea, proaspete, miresmele florilor prin care cutreieraseră albinele bunicului. Din cînd în cînd cîte una, întîrziată, ne dădea tîrcoale înainte de a se întoarce în stup (soarele coborîse printre aceste grădini mărginașe, se apropia înserarea) și eu știam, mă învățasem să nu mă feresc de ele chiar dacă mi s-ar fi așezat pe nas. Cineva strigă la noi, un alt vecin al bunicului, a cărui casă însă era cam prăpădită, în orice caz, asemeni unor oameni, avea în ea ceva care te făcea să n-o observi, ceva șters, învăluită parcă într-un aer de umilință: „Ce faceți acolo?”. Parcă ne lua la rost, nu semăna cu casa, părea neprietenos și agresiv. „Vino, Toadere, să bem un pahar de vin”, zise însă bunicul protector. „Nu vin, că mă înțeapă albinele”, zise acela venind. „Păi dacă umbli la ele, să le furi fagurii!?” Era, pesemne, ori o glumă, ori adevărat, fiindcă zbanghiul ăsta nu răspunse nimic, se așeză și el jos, ca și cînd n-ar fi auzit, și puse mîna pe sticlă. „Hai noroc”, spuse el deodată cu o intensă tandrețe bărbătească, și numaidecît îl ascultarăm și puserăm toți mîna pe pahare și ciocnirăm… Noroc, sănătate, viață lungă, succes, domnule Petrini, să ne îngropi pe toți, bunicule… să te văd bunic, bolîndule, asta ar fi o performanță pentru tine, care te-ai însurat tîrziu și ai făcut o fetiță la spartul tîrgului… Se zice că copiii făcuți tîrziu ies mai deștepți dacă sînt făcuți cu o muiere tînără… da, dar ce faci pe urmă… Depinde de vîrstă… Nu contează vîrsta, dacă nu ești rece… Așa e, degeaba ești tînăr, dacă… Dar și dacă… Hai noroc… Ce faci tu acolo, dragă, te-ai dus cu mîna goală să bei vinul oamenilor…

Tînăra nevastă se apropie cu două sticle în mînă și parcă tot grupul nostru se lumină de prezența ei… Era blondă, plină de viață și de față cu noi zbanghiul o luă în brațe, o trase lîngă el și îi lipi capul de obrazul lui atît de strîns și rămase astfel recules atît de multă vreme și nemișcat, încît bunicul continuă conversația arătîndu-l cu capul… „Nu e rece, zise, dar e prost, nu știe că muierea atît așteaptă…” „Domnule Văsăliu, zise rîzînd arămia și distinsa doamnă Chiriță, ești demodat, dar nu pentru că ești bunic…” „Sînt străbunic, nu bunic…” „Așa ești de cînd te știu…” „N-am avut probleme!”, zise bunicul. „N-ai avut fiindcă ai avut noroc cu doamna Văsăliu… Ia să fii acuma tînăr, să vezi ce te-ar mai pune pe jăratic…” „De ce? Aș lua alta!” „Și alta ți-ar face la fel!” „Ba mie îmi place bunicul, zise blonda nevastă, care se vede că nu se pierduse cu firea sub îmbrățișarea zbanghiului. Cînd un bărbat moare după tine, înseamnă că o să moară și după alta. Așa, nu moare după mine, dar știu că nici alta n-o să-i sucească capul.” „Și dacă?!” zise doamna Chiriță. „Ăla nu e bărbat, zise atunci blonda, e un muieratic… Îl miroși dinainte…” „Și dacă îl miroși?” „Nu-l iei!” „Eu mă duc să mă întind nițel”, zise bunica și se ridică sprintenă și nu știu de ce vru să ia și taburetul cu ea, dar în loc să-l ia se așeză încet lîngă el și se întinse moale în iarbă. Păru însă mulțumită că găsise această soluție mai comodă și își trase picioarele sub poalele halatului, își puse tîmpla pe braț și adormi instantaneu. O cascadă de armonii înalte ale unui acordeon îndepărtat salută parcă acest inocent abandon al bătrînei. „Cum, ce e?” mai tresări ea ridicînd capul, apoi înțelese și îl lăsă la loc: „A, Fărcășan!… Dă-l înghiraților… Hi-hi… Ce-am mai rîs la nunta lu’ Ionelu…”

Deci degeaba încercase să ne sugereze că n-a petrecut în viața ei: a rîs la nunta lu’ Ionelu, iată! Numai că acest Fărcășan n-avea nici o legătură cu acea nuntă, era un băiat de