Reuşea să distingă sute de umbre roşiatice nemişcate, dar cerul avea culoarea albastru închis al altitudinilor înalte de pe Pământ. Soarele era prea strălucitor pentru Marte. De asemenea, nimic nu putea fi trucat în privinţa gravitaţiei.

Poate că nu conta pentru marţieni. Ei trăiau în siguranţă, departe de lumina soarelui, sub un nisip suficient de fin pentru a se comporta ca un fluid vâscos. Probabil că flotabilitatea nisipului compensa gravitaţia mai mare de pe Lumea Inelară.

Se aşteptase să fie pe Mons Olimpus şi se părea că nu se înşelase. Dar mai era multă cale până sus. Discul de păşit se opri lângă vârful unei pante — de aproape patruzeci şi cinci de grade — a unei grămezi de praf şi porni să alunece din nou.

La ce se gândise Ultimul când o pusese acolo?

A, da, corect. Marţienii. Montaseră o capcană.

Aluneca tot mai repede, pierzându-şi orice stabilitate. Era mult până jos. Kilometri! Probabil că praful se adunase acolo în milenii, datorită direcţiei prevalente a vreunui vânt… Un vânt stratosferic al Marelui Ocean într-un sistem climatic mai mare decât al multor lumi. O altă inadvertenţă în veridicitatea Hărţii Marte.

Louis se ghemui şi mai mult şi se lipi de discul transformat în sanie.

Prindea tot mai mult viteză. I se părea că discul încerca să scape de povara lui. Mâinile se încleştară cu desperare şi încercă să se agaţe şi cu vârful ghetelor.

O stâncă de mărime impresionantă îi apăru în cale. Se aplecă spre stânga, încercând să cârmească. Degeaba. Urma să se izbească extrem de violent.

Atunci se trezi în altă parte…

Iar încleştarea sa desperată deveni şi mai puternică pentru că acum cădea într-un vid negru.

Slobozi o frântură dintr-un ţipăt ascuţit. Dar am reparat-o! Am reparat-o! Am reparat-o!

Se ţinea strâns de un disc de păşit sudat de curbura graţioasă a unei forme de ţigară: sonda de realimentare a Ultimului. În jurul lui se întindea cerul negru şi strălucirea stelelor.

Discul de păşit, carcasa sondei, totul strălucea. Pesemne că lumina se afla chiar în spatele lui. Fără să slăbească strânsoarea degetelor, se roti, pentru a privi peste umăr.

Lumea Inelară plutea în spatele şi sub el. Putea zări detalii: fluvii asemeni unor şerpi încolăciţi, peisajul submarin, o aţă dreaptă şi neagră ce putea fi o autostradă a Oamenilor-Maşină.

Soarele gol încerca să-l prăjească. Nu avea probleme: costumul îi permitea să transpire. Noaptea putea fi o ameninţare mai mare. Nu se gândise că ar fi avut nevoie de un costum suplimentar.

Se găsea la nivelul vârfului Zidului de Margine şi privea în jos la un Munte Răsturnat tronconic şi la fluviul ce se forma de la baza lui. O mie cinci sute de kilometri în sus. Departe, în faţa lui zărea o reţea de fire subţiri ce desenau un lung con dublu.

Un jet de orientare. Putea să distingă şi toroizii fini despre care, îşi imaginase că alcătuiau un colector Bussard; dar erau subţiri, formând mijlocul de viespe a ceva mult mai mare. Jeturile de orientare ale Lumii Inelare erau făcute dintr-o sârmă atât de subţire încât păreau aproape invizibile. O cuşcă ce ghida fluxul vântului solar.

Acesta nu fusese, încă, montat: nu era orientat corect.

Timp de două sute de ani, Louis nu mai trăise o teamă asemănătoare.

Dar am primit pâinea înapoi!

Sonda era în regim de cabotaj… stătea nemişcată, în vreme ce Lumea Inelară se rotea sub ea cu 1200 de kilometri pe secundă.

Sistemul trebuie să se fi resetat. Am scos discul acesta din circuit, deci trebuie să se fi resetat. Nu înţeleg limbajul de programare al Ultimului. Ce alte greşeli am mai făcut?

Platoul cu sashimi? Asta era uşor. Platoul trebuie să fi alunecat prea departe de disc. Pâinea nu alunecase: rămăsese în raza de acţiune, atunci când discul ciclase.

Atârna, atârna…

Discul se ciocni de vizorul său.

Rezista agăţat, ţinându-şi ochii închişi. Nu era în situaţia să se confrunte cu nimeni! Cu nici o creatură. În câteva secunde, trebuia să fie din nou singur şi în siguranţă la bordul Acului încins al Căutării.

O mână grea, prevăzută cu gheare, îl prinse de umăr şi-l întoarse.

23. LECŢIA DE ALERGARE

2893 d.C., PATRIARHUL ASCUNS

Kzinul îl ridică în picioare. Louis tremura şi abia îşi mai trăgea răsuflarea. Acolitul nu putea vorbi cu el, cât timp avea casca pusă şi Louis se bucură de acest amănunt.

Se afla la bordul Patriarhului Ascuns, în apropierea pupei.

Încă o surpriză afurisită. Părăsise nava cu pânze, lungă de peste un kilometru, pe Fluviul Shenthy. Ce căuta acolo?

Acolitul încerca să-l întrebe ceva şi încă îl mai susţinea — tanj, fir-ar să fie! Louis îşi scoase casca.

— Tocmai vânam prin apropierea pupei, spuse el, când a apărut asta de pe discul păşitor. Darul tău călător, Louis? Peşte conservat?

Louis luă platoul de sashimi. Feliuţele de peşte erau aburinde şi fragile la atingere.

— Au fost în vid, spuse el. A sosit şi o felie de pâine?

— Am lăsat-o să treacă. Louis, miroşi a teamă. Ce caut eu aici?

Într-o clipă, ar fi putut fi în siguranţă la bordul Acului încins al Căutării, plutind între discurile de dormit şi, după ce i-ar fi trecut accesul de tremurat, şi-ar fi trimis mintea înapoi să încerce să digere ceea ce învăţase sau nu învăţase.

Acolitul îl văzuse. Dacă tânărul Kzin putea fi convins să tacă, atunci… Aha, corect! Protectorul trebuie să fi remarcat limbajul corpului Acolitului, timp de cel puţin o jumătate de an terestru. Kzinul nu mai era în stare ascunde nimic faţă de el.

— Numai moartea mai poate să-mi simtă teroarea, spuse Louis în loc de orice altceva.

Îşi azvârli casca şi rezervele de aer şi începu să-şi desfacă fermoarele.

— Am crezut că am setat corect butoanele discului de păşit. Greşit! Oh, şi Marţienii care ne aranjaseră o capcană mortală. Toate astea aproape m-au terminat.

Un cap adolescentin, pe jumătate chel, se ivi deasupra trapei. Constructorul Oraşului. Ochii lui se măriră de uimire, apoi copilul dispăru din vedere.

— Marţienii? întrebă Kzinul surprins. Louis începuse să-şi dezbrace costumul.

— Sari