— L-am depăşit pe tatăl meu, după ce am luptat! se zbârli Acolitul.

— Am să mă-ntrec cu tine până la provă. Kzinul slobozi un ţipăt şi o rupse la fugă.

Louis îşi dezbrăcase costumul presurizat doar până la glezne. La ţipătul fiului lui Chmeee, muşchii i se blocaseră şi căzuse în faţă.

Fusese un impresionant strigăt de bătălie! Amintindu-şi cursele mai vechi, Louis îşi scoase rapid costumul, se rostogoli direct în picioare şi o rupse şi el la fugă.

Acolitul se vedea încă, dar se mişca mult mai repede decât el. Apoi structura navei îl ascunse.

Louis trăise la bordul acestei nave aproape doi ani. Nu se putea rătăci. Alerga din răsputeri, întrecându-se doar cu el însuşi. Avea de recuperat mai mult de un kilometru şi jumătate.

— Loueee!

Vocea era slabă şi stranie, venind se undeva de deasupra capului… de la un Păpuşar Pierson cocoţat pe gabia din spate.

— Bună! zbieră Louis.

— Aşteaptă! strigă vocea.

— Nu pot!

Se simţea bine.

O umbră pătrăţoasă coborî spre el. Louis continuă să alerge. Umbra îl însoţea lateral cu aceeaşi viteză — era o platformă de marfă din Centrul de Reparaţie, cu parapeţi sudaţi în jurul ei.

— Stai deoparte, strigă Louis. Sunt într-o cursă.

— Nu înţeleg.

— Nu este… un test de inteligenţă.

— Cum te simţi?

— Minunat. Dezorientat. În viaţă! Ultimule… nu utiliza… discul de păşit de pe Olimpus.

— De ce?

— Marţienii… sunt în viaţă… au pus o capcană.

Louis inspiră puternic apoi expiră la fel de profund. Aer sărat pe papilele sale gustative: minunat! Respiraţia era perfectă, picioarele la fel. Sprintă în forţă.

— O să mai pună una.

— Două sunt în conformitate cu regulile. Ce-ai zică dacă aş cufunda un disc în mare şi aş începe să teleportez apa pe Mons Olimpus?

— Pe mine mă-ntrebi? Nu extermina… ceva. S-ar putea să ai nevoie de el… mai târziu. Este acelaşi raţionament… pentru care n-aţi ucis… Kzinii!

— Mai mult sau mai puţin, îl informă Ultimul.

Unul dintre capetele cu un singur ochi era aţintit către un abur portocaliu, care abia se zărea în faţă, de-a lungul punţii mijlocii. Acolitul.

— Louis, sosirea ta este oportună. Avem multe lucruri de recuperat.

— Unde este Bram?

— Ne pregăteşte masa.

Capetele se arcuiseră pentru a se privi ochi în ochi. Glumea cumva, Ultimul? Poate că în felul acesta se distra Păpuşarul, sau poate că nu.

— Bram are un nas foarte sensibil, adăugă Ultimul.

— Cum mai merge dansul?

— Dansul? Continuă fără mine. Sunt sătul la culme să-ţi folosesc reciclatorul, Louis! Nici măcar n-am avut timp să-l reprogramez.

— Mulţumesc pentru asta.

Rămâi nonşalant. Dar dacă Bram nu are suficientă încredere în Ultimul pentru a-l lăsa să-şi facă exerciţiile normale, sau să-şi utilizeze o toaletă sau un duş, proiectate pentru Păpuşari…

Atunci Ultimul trebuie să fie pregătit să-şi recapete înapoi viaţa.

Puntea din mijloc se sfârşi. Louis se avântă pe scări şi coridoare. Scările Kzinti erau foarte abrupte, iar treptele mult îndepărtate, dar bărbatul cobora şi urca pe ele ca o maimuţă dopată. Încă se aştepta să-l întreacă pe Acolit. Mai rău, se aştepta ca Acolitul să-i sară în spate de pe undeva, din vreo ascunzătoare. Cerceta cu băgare de seamă înălţimile.

Încerca să-şi calculeze în minte un traseu care ocolea grădina. I-ar fi luat prea mult timp. La capătul unui coridor, o apucă în sus, pe o scară cu trepte din lemn dur, până în vârful unui zid, apoi, de-a lungul acestuia, pentru a evita o suprafaţă întinsă de ciuperci galbene gigant, ce aveau nişte spini impresionanţi, sări trei metri şi ateriză în praf.

Acolo fusese un parc de vânătoare Kzinti. Doi ani, Louis şi Constructorii Oraşului îngrijiseră aceste plante. Când sosiseră ei, erau sălbăticite. Pe vremuri, trebuie să fi hrănit cirezi, pentru marinari Kzinti. Cirezile dispăruseră şi nu se aştepta să mai găsească acum animale, asta dacă Acolitul nu se hotăra să-i sară în spate din vreo livadă de citrice.

Dar nu-l mai văzu pe Kzin.

Existau opt catarge imense şi un număr impresionant de pânze, iar vinciurile care reuşeau să le întindă nu puteau fi manevrate decât de un Kzin. Sau de un Protector? Acesta era catargul principal, cel care avea gabia în vârf. Louis respira greu. Îşi simţea picioarele ca pe nişte macaroane fierte prea mult.

Cineva îl aştepta la provă.

Louis blestemă în gând. Nu mai avea suflu de cheltuit. Un moment mai târziu, recunoscu forma Protectorului.

Bărbatul reduse viteza. Bram îl aştepta ca o statuie. Nici măcar nu-şi putea da seama dacă respira.

— Cred că ai învins, spuse Louis.

— Dar am concurat?

Probabil că Bram aflase de apariţia unui intrus când ajunsese copilul din neamul Constructorii Oraşului în bucătărie, sau când auzise picioarele tropăind pe puntea superioară. Trebuie să fi alergat.

— Oricum, aveam nevoie de exerciţiu, adăugă Louis.

În faţa lui, se întindea un lanţ muntos… un lanţ muntos nepământean. Munţi conici, depărtaţi mult unul de altul şi diferiţi ca mărime, se înşirau spre stânga şi dreapta. În lipsa orizontului, nu-şi putea forma o idee precisă asupra mărimii lor reale. Mulţi erau suficient de înalţi pentru a avea vârfuri acoperite de gheaţă. Sub gheaţă, însă, rămâneau aceleaşi forme verzui.

Apoi, ochii/mintea sa remarcară ce se înălţa deasupra lor.

Se dovedeau minusculi.

Zidul de Margine avea peste un kilometru şi jumătate înălţime. Din cei douăzeci sau treizeci de munţi pe care-i putea cuprinde, cinci sau şase păreau mai mult pintenii unor dealuri rezemate de zid, şi doar doi sau trei se puteau compara cu Everestul.

Ultimul coti spre provă. În spatele lui, îşi făcu apariţia şi un nor portocaliu.

Kzinul se mişca greu. Era terminat şi respira gâfâind.

— Mulţumesc, Acolitule, spuse Louis. Adevărat, cu adevărat aveam nevoie de aşa ceva. Eram încărcat cu suficientă adrenalină ca să port un întreg război.

— Tatăl… m-a lăsat să înving… nu dorea… să mă ucidă, spuse Kzinul, abia trăgându-şi sufletul.

— Ah.

— Cum… m-ai întrecut?

— Trebuia. Probabil în grădină.

— Cum?

— Bram, tu trebuie să ştii câte ceva despre vânătorii de viteză?

— Nu cunosc termenul, preciză Protectorul.

— Marcat. Acolitule, majoritatea creaturilor care vânează îşi greşesc saltul de opt