Cîrciumarul așeză paharul pe tavă și clătină din cap.

— N-am auzit, spuse. Nu prea venea pe la noi.

— Îți spun eu, îl întrerupse din nou Gore.

Și iar îl copleși gîndul: Șase mii de capete de vită. Aș fi fost acum la frontieră.

— Și-ți mai spun ceva, continuă aprinzîndu-se. Îți mai spun că nimeni nu se joacă cu Iancu Gore. Ține minte de la mine. Aicea-s parale serioase. Douăsprezece mii de capete de vită. Avem permis, avem tot ce ne trebuie. Eu nu mă las escrocat ca nebuna aia de madam Popovici.

Cîrciumarul tresări și ridică mirat privirile.

— De unde știți de madam Popovici? întrebă. Cine v-a spus?

— Treaba mea cine mi-a spus, făcu Gore cu un mare zîmbet misterios. Vorba e că eu nu sînt prost ca madam Popovici.

— Săraca madam Popovici, Dumnezeu s-o ierte! șopti cîrciumarul și-și făcu evlavios o cruce mare, pe tot pieptul.

Gore îl privi lung, nedumerit, dar cu asprime.

— Ce te-a apucat? se răsti el deodată. De ce-ți faci cruce?

— Uite c-au trecut patruzeci de zile de cînd s-a prăpădit în bombardament și nu i-a făcut nimeni pomană, spuse cîrciumarul cu o subită oboseală în glas.

Gore se trase puțin înapoi și-l privi pe sub sprîncene, încruntat.

— Atunci nu-i ea, spuse cu hotărîre. Eu îți vorbesc de una, madam Popovici, femeie de condiție bună, ca la cincizeci de ani. O cucoană cu nasul lung. Stă aici, mai sus de escrocul ăla de Păunescu. Are o servitoare, cam nebună și ea, Elisaveta.

— Săraca Elisaveta! zîmbi trist cîrciumarul. O cunosc de cînd a venit din Constanța, poate să fie doisprezece, treisprezece ani. De cînd a rămas văduvă madam Popovici. I-am cunoscut pe toți. Veneau aici, serile, cînd aveam grădină.

— Ei, și ce-i cu ea? îl întrerupse nervos Gore.

— S-a prăpădit și ea în bombardament. Atunci, la 4 aprilie, știți dumneavoastră, cînd s-a crezut că e exercițiu, că se anunțase și la radio…

— Fugi, domnule, că n-a murit! îl întrerupse Gore. Îți spun eu. Le-am văzut adineauri, le-am auzit vorbind… Eu, cu urechile mele!

Cîrciumarul clătină din cap, zîmbind neîncrezător.

— Atunci n-au fost ele, Dumnezeu să le ierte, spuse. A căzut bomba chiar pe adăpost, în fundul curții. Casa s-a dărîmat și ea, a dat-o jos puterea aerului, dar bomba a căzut în plin pe adăpost. Nu s-a mai găsit nimic. Cîtă omenire a mai murit și atunci, adăugă, parcă cu teamă, scăzînd glasul.

Gore îl ascultase încruntat, cu gura puțin căscată. Își scoase tăcut batista din buzunar și începu să se șteargă nervos pe față.

— Ascultă, meștere, începu el grav. Dumneata vrei să-ți bați joc de mine. Crezi că dacă am băut adineaori doi litri de vin, pe nemîncate, mi-am pierdut mințile? Dar dumneata nu mă cunoști pe mine. Eu, dacă vinul e bun, îți beau și o vadră. Vino la Pitești, ca să-ți spună lumea cine e Iancu Gore. Eu sînt om de multe milioane, meștere! Îmi pare rău că m-am încurcat cu escrocul ăla de Păunescu. Că eram în regulă, aveam tot ce ne trebuie.

Cîrciumarul îl asculta intimidat, încercînd să zîmbească.

— Poate ați confundat-o cu altcineva, încearcă el să se scuze.

— Dacă îți spun că le-am auzit adineauri, pe madam Popovici și pe Elisaveta, certîndu-se cu chiriașul…

— Cu domnul judecător? îl întrerupse speriat cîrciumarul. Cu domnul Protopopescu? Ați aflat-o și p-asta?!

— Erau acolo în adăpost, și am înțeles despre ce era vorba. Nu-i plătise chiria!

Cîrciumarul îl privi lung.

— Dar ce căutați în adăpost? întrebă el tîrziu ca să schimbe vorba.

— Nu că mi-a fost frică, dar cînd am auzit adineauri alarma, am intrat și eu, ca toată lumea, în adăpost. Așa sînt ordinele.

— Azi n-a fost nici o alarmă, șopti cîrciumarul și plecă vinovat privirile.

Gore bătu cîtva timp cu degetele în masă, încercînd să se stăpînească.

— Ce-aveți de mîncare pe ziua de azi? întrebă el deodată.

— Varză cu carne.

— Adu-mi o porție dublă.

Cîrciumarul trecu în dosul tejghelei, apoi dispăru în bucătărie. Gore își aminti de crucile pe care și le făcuse speriat și începu deodată să rîdă.

— Mama voastră de nebuni! șuieră el printre dinți.

Cîțiva muncitori intrară chiar atunci și-l priviră o clipă cum rîde singur. Apoi se așezară la masa din dreptul ferestrei care mai avea geam și începură să vorbească între ei.

Cîrciumarul se întoarse cu o farfurie mare, fumegîndă, pe o tavă, și o jumătate de pîine.

— Am scăpat și pe ziua de azi, domnu’ Costică! spuse unul dintre muncitori. Un rînd de țuici.

— A fost doar un exercițiu, vorbi Gore întorcînd capul. N-a ținut nici cinci minute. Cică s-ar fi anunțat la radio… Dacă aș fi știut, nici nu intram în adăpost.

Cîrciumarul se întoarse la tejghea și umplu cu grijă păhăruțele de țuică.

— Dumnealui spune că a fost alarmă, vorbi el deodată, prinzînd curaj.

— Exercițiu! strigă Gore cu oarecare greutate, căci avea gura plină.

— N-a fost, spuseră mai mulți deodată. Exercițiu a fost săptămîna trecută. Azi n-a fost nimic.

— Spune că a văzut-o și a auzit-o pe madam Popovici și pe Elisaveta, de la casa mare cu grilaj, continuă cîrciumarul. Și pe domnul judecător Protopopescu, chiriașul lui madam Popovici. Acolo unde a căzut bomba chiar pe adăpost.

Oamenii își îndreptară pe rînd privirile către Gore, care mînca grăbit și spornic, reținîndu-și anevoie mînia.

— Am lucrat acolo o săptămînă întreagă ca să curățim strada, spuse cu dezgust unul din muncitori. Nu rămăsese decît grilajul în picioare.

— I-a confundat cu altcineva, vorbi altul.

Gore își întoarse scaunul ca să-i poată privi mai bine. Își șterse gura și obrazul cu șervetul, apoi îl trînti enervat pe masă.

— Cine ține prinsoare cu mine pe-o damigeana de țuică?! spuse ridicîndu-se hotărît în picioare.

— Ce fel de prinsoare? întrebă cineva.

— Să v-arăt adăpostul și apoi să vă arăt pe madam Popovici și pe Elisaveta, continuă Gore. Mă duc eu în casă și le explic că am pus rămășag și o rog să vină la ușă sau măcar la fereastră și să vă vorbească.

Cîțiva începură să rîdă.

— E cam departe, spuse unul din