M-au făcut să zâmbesc.

Am fost bucuroasă că ai luat ceea ce era de drept al tău. Atunci, am făcut greşeala să cred că aceea va fi ultima oară când ai venit.

Când te-ai întors, ar fi trebuit să fiu furioasă, dar nu am fost. Te-am auzit ultima oară, dar am decis să te las în pace. Iei de fiecare doar o carte şi va trebui să vii în vizită de o mie de ori până când toate vor dispărea. Singura mea speranţă este că vei bătea la uşa din faţă şi vei intra în bibliotecă într-un mod mai civilizat.

Din nou, îmi pare rău că nu o mai avem angajată pe mama ta adoptivă.

În final, sper că vei găsi acest dicţionar folositor în timp ce vei citi cărţile tale furate.

Cu sinceritate,

Ilsa Hermann.”

– Mai bine ne-am duce spre casă, sugeră Rudy, dar Liesel nu acceptă.

– Poţi să aştepţi aici zece minute?

– Sigur.

Liesel urcă anevoie spre Grande Strasse numărul 8 şi se opri pe teritoriul familiar din faţa intrării principale. Cartea era la Rudy, dar ea avea scrisoarea şi îşi freca degetele de hârtia împăturită, iar treptele deveneau tot mai grele în jurul ei. De patru ori încercă să lovească suprafaţa descurajantă a uşii, dar nu-şi găsi curajul de a o face. Cel mult, reuşi să atingă cu încheieturile degetelor lemnul cald.

Din nou, fratele ei o găsi.

De la baza scărilor – genunchiul lui se vindeca binişor – spuse:

– Haide, Liesel, bate la uşă!

Fugind pentru a doua oară de la locul faptei, văzu în depărtare, lângă pod, silueta lui Rudy. Vântul îi potopea părul. Picioarele ei înotau odată cu pedalele.

Liesel Meminger era o infractoare.

Nu pentru că furase câteva cărţi furişându-se pe o fereastră deschisă.

„Ar fi trebuit să bat la uşă”, se gândi ea şi, cu toate că simţea destul de multă vină, exista şi o urmă juvenilă de râs.

Călare pe bicicletă, încercă să-şi spună ceva.

„Nu meriţi să fii fericită, Liesel. Chiar nu meriţi.”

Poate o persoană să fure fericire? Sau este doar o altă interioară şi infernală festă omenească?

Cu o ridicare din umeri, Liesel renunţă la toate aceste gânduri. Traversă podul şi îi ceru lui Rudy să se grăbească şi să nu uite cartea.

S-au dus acasă pe bicicletele lor ruginite.

Au parcurs cei puţin peste trei kilometri până acasă, de la vară la toamnă şi de la o seară liniştită la respiraţia zgomotoasă a bombardării Münchenului.

Cu mica sumă de bani pe care o câştigase în timpul verii, Hans aduse acasă un radio la mâna a doua.

– În felul ăsta, spuse el, putem auzi când încep raidurile înainte să pornească sirenele. Scoate un sunet ca de ceas cu cuc şi apoi anunţă regiunile vizate.

L-a pus pe masa din bucătărie şi l-a pornit. Au încercat să-l facă să meargă şi-n pivniţă, pentru Max, dar în boxe nu se auzeau decât purici şi voci aspre.

În septembrie, nu îl auziră în timp ce dormeau.

Ori radioul era pe jumătate stricat, ori sunetul lui a fost acoperit imediat de urletul sirenelor.

O mână împinse uşor umărul lui Liesel, care dormea.

Glasul lui papa a urmat temător:

– Liesel, trezeşte-te! Trebuie să plecăm.

Dezorientată după somnul întrerupt, Liesel abia putu desluşi conturul feţei lui papa. Singurul lucru cu adevărat vizibil era vocea lui.

În hol, s-au oprit.

– Staţi! zise Rosa.

Prin întuneric, se grăbiră spre subsol. Lampa fu aprinsă.

Max se arătă din spatele bidoanelor de vopsea şi cearşafurilor stropite. Avea chipul obosit şi, nervos, îşi freca pantalonii cu degetele.

– E timpul să plecaţi, nu?

Hans se îndreptă spre el.

– Da, e timpul. I-a strâns şi mâna şi i-a atins braţul. Ne vedem când ne întoarcem, în regulă?

– Sigur.

Rosa l-a îmbrăţişat. Liesel la fel.

– La revedere, Max.

Cu câteva săptămâni mai devreme, discutaseră dacă ar trebui să rămână împreună în propria pivniţă sau dacă ei trei ar trebui să meargă pe stradă, la o familie pe nume Fiedler. Max fusese cel care i-a convins.

– Au spus că nu e destul de adânc aici. Deja v-am pus destul în pericol.

Hans a aprobat din cap.

– E aşa păcat că nu te putem lua cu noi! Este o ruşine.

– E cum e.

Afară, sirenele urlau, iar oamenii veneau fugind, împiedicându-se şi ferindu-se când ieşeau din case. Noaptea îi urmărea. Unii o priveau la rându-le, încercând să descopere avioanele de tinichea care traversau cerul.

Pe strada Himmel era o procesiune de oameni care se clătinau, toţi luptându-se cu cele mai preţioase obiecte ale lor. În unele cazuri, era un bebeluş. În altele, un teanc de albume foto sau o cutie de lemn. Liesel îşi ducea cărţile la subraţ. Frau Holtzapfel căra o valiză, trudindu-se pe cărare, cu ochi bulbucaţi şi paşi mici.

Papa, care îşi uitase totul – chiar şi acordeonul – se grăbi spre ea şi salvă valiza de strânsoarea femeii.

– Doamne, Isuse din ceruri, ce-aveţi în ea? O nicovală?

Frau Holtzapfel mergea pe lângă el.

– Strictul necesar.

Fiedlerii locuiau la şase case distanţă. Familia avea patru membri, toţi cu părul de culoarea spicului de grâu şi ochi nemţeşti, conform standardelor. Mai important, aveau o pivniţă potrivită, adâncă. Douăzeci şi doi de oameni se înghesuiră în ea, inclusiv familia Steiner, Frau Holtzapfel, Pfiffikus, un tânăr şi o familie pe nume Jenson. Pentru a păstra o atmosferă civilizată, Rosa Hubermann şi Frau Holtzapfel au fost ţinute la distanţă, deşi unele lucruri depăşeau banalul discuţiilor mărunte.

Un glob de lumină atârna de tavan, iar încăperea era umedă şi rece. Pereţii întemniţaţi ieşeau în afară şi îi împungeau în spate pe oamenii care stăteau în picioare şi vorbeau. De undeva, sunetul înăbuşit al sirenelor se prelingea înăuntru. Puteau auzi versiunea lui distorsionată, care găsea cumva o cale să intre. Deşi acest lucru stârnea nelinişti cu privire la calitatea adăpostului,