În seara aceea, a intrat în bârlogul curat fără niciun comentariu. Adusese cu el o mulţime de suricate pe care le-a mâncat toată noaptea.

Mi-am petrecut următoarele zile mâncând şi bând şi îmbăindu-mă şi observând suricatele şi plimbându-mă şi fugind şi odihnindu-mă şi devenind mai puternic. Am început să alerg cu uşurinţă, o sursă de euforie. Mi s-a vindecat pielea. Nu mă mai durea nimic. Pur şi simplu revenisem la viaţă.

Am început să explorez insula. Am încercat să o înconjor, dar am renunţat. Cred că avea cam unsprezece kilometri în diametru, ceea ce înseamnă o circumferinţă de aproape treizeci de kilometri. Ceea ce am văzut m-a îndreptăţit să cred că malul era cam la fel peste tot. Peste tot aceeaşi verdeaţă, aceeaşi culme, aceeaşi pantă, aceiaşi copaci izolaţi. Pe ţărm am descoperit ceva extraordinar: algele, deci insula însăşi, variau în mărime şi densitate în funcţie de vreme. Când era foarte cald, algele deveneau dense, iar insula era mai înaltă; drumul către culme era abrupt. Procesul era lent. Era provocat de câteva zile de căldură. Dar era incontestabil. Cred să era vorba de conservarea apei, de expunerea cât mai redusă la razele soarelui.

Fenomenul invers – dilatarea insulei – era mai rapid, mai dramatic, iar cauzele erau evidente. Atunci, culmea se apropia de ţărm, iar restul se lăţea, algele de pe margine rărindu-se. Acest fenomen era provocat de vremea mai rece sau de marea agitată.

Am trecut şi printr-o furtună pe insulă. Experienţa m-a făcut să-mi doresc să mă aflu întotdeauna pe o astfel de insulă pe timp de furtună. Era un spectacol înfricoşător să vezi dintr-un copac valurile gigantice atacând insula, părând să vor să şteargă totul, culme şi manguste, ca apoi să se îmblânzească şi să se topească ca şi cum ar fi nimerit pe nisipuri mişcătoare. Din acest punct de vedere, insula era Gandhian: rezista tocmai pentru că nu opunea rezistenţă. Toate valurile dispăreau fără niciun plescăit, doar cu puţină spumă. Doar un tremur uşor şi vălurele pe suprafaţa apei din eleştee erau singurele semne că un val puternic trecuse pe acolo. Şi într-adevăr trecuse: valurile ieşeau de sub insulă şi mergeau mai departe. Era cea mai ciudată privelişte, să vezi valuri care părăsesc plaja. Furtuna, şi următoarele cutremure mici, n-au perturbat nicidecum activitatea suricatelor. Au continuat să-şi ducă viaţa netulburate ca şi cum forţele naturii n-ar fi existat.

Mai greu de înţeles era completa simplitate a insulei din punctul de vedere al speciilor de animale şi plante. N-am văzut niciodată o insulă mai lipsită de forme de viaţă. În aer nu erau muşte, fluturi, albine, în general nicio insectă. În copaci nu era nicio pasăre. Pe câmp nu erau rozătoare, viermi, şerpi, scorpioni; nu erau copaci, tufe, iarbă, flori. Nu erau peşti de apă dulce în eleştee. Nu erau crabi, corali, pietre, roci, buruieni. Cu excepţia suricatelor, nu mai exista nimeni, organic sau anorganic. Nu era nimic decât alge verzi strălucitoare şi copaci verzi strălucitori.

Copacii nu erau paraziţi. Am descoperit asta într-o zi când am mâncat atât de multe alge de la baza unui copac, încât i-au ieşit rădăcinile la suprafaţă. Copacii nu-şi întindeau rădăcinile printre alge, ci erau parte din ele. Ceea ce însemna că aceşti copaci sau trăiau într-o simbioză cu algele, într-un avantaj mutual, sau erau parte integrantă a lor. Cred că a doua variantă era cea mai plauzibilă pentru că nu aveau nici flori, nici fructe. Mă îndoiesc de faptul că un organism independent, oricât de puternică ar fi simbioza, ar renunţa la una dintre părţile esenţiale ale procesului său: reproducerea. Apetitul frunzelor pentru lumină, dovedit prin abundenţa lor, lăţimea şi verdele lor strălucitor m-a făcut să să bănuiesc că aceştia aveau mai mult o funcţie de captatori de energie. Dar astea sunt doar supoziţii.

Mai vreau să fac o ultimă observaţie. E mai mult bazată pe intuiţie şi mai puţin pe dovezi. Insula nu era o insulă în adevăratul sens al cuvântului – o limbă de pământ fixată de fundul oceanului – ci era un organism plutitor, o minge de alge de proporţii gigante. Eleşteele ajungeau până sub această insulă plutitoare şi se deschideau spre ocean, de unde şi inexplicabila prezenţă a doradelor şi a celorlalţi peşti de apă sărată.

Aş face mai multe studii dacă aş avea algele, dar, din nefericire, le-am pierdut pe cele pe care le luasem cu mine.

Richard Parker a înviat, ca şi mine. Pentru că s-a îndopat cu suricate, s-a îngrăşat, iar blana a început să-i strălucească din nou. Se întorcea mereu la barcă la apusul soarelui. Veneam întotdeauna înaintea lui şi-mi marcam teritoriul cu urină ca să nu uite cine sunt şi care e locul fiecăruia. Dar pleca întotdeauna la răsăritul soarelui şi mergea mult mai departe decât mine. Eu stăteam într-o parte şi nu-l vedeam aproape deloc pe timpul zilei. Şi mi-era teamă. Vedeam cum îşi ascuţea ghearele pe coaja copacilor. Şi auzeam cum răgea, acel răget bogat ca mierea, dar care îţi făcea sângele să îngheţe în vine ca o mină părăsită sau ca un roi de albine ameninţătoare. Nu mă deranja că era în căutarea unei femele; mă deranja că se simţea atât de bine pe insulă încât ar fi putut să se gândească la reproducere. În această condiţie, s-ar fi putut să nu mai tolereze un alt mascul pe noul său teritoriu, dacă nu-i răspundea nimeni la chemări, ceea ce avea să se întâmple.

Într-o zi, mă plimbam în pădure. Mă plimbam cu paşi mari, cufundat în gânduri. Am trecut pe lângă un copac şi am dat nas în nas cu Richard Parker. Amândoi am tresărit. A sâsâit şi s-a ridicat pe picioarele din spate, cu labele gata să mă sfâşie. Am îngheţat pe loc, paralizat de frică şi şoc. A revenit în patru labe şi s-a îndepărtat. După ce a făcut doi-trei paşi, s-a uitat în urmă, mârâind de data asta. Am continuat să stau nemişcat ca o statuie. A mai mers un pic şi apoi şi-a repetat ameninţarea a treia oară. Satisfăcut că nu eram un pericol, s-a îndepărtat încet. Imediat ce mi-am revenit şi am încetat