Forţele de Securitate erau responsabile şi de reţeaua carcerală extinsă, care era alcătuită din mai bine de o sută de instituţii de diferite feluri, răspândite în întreaga ţară. Gulagul românesc a urmat îndeaproape modelul sovietic şi a devenit celebru pentru tratamentul inuman al deţinuţilor. Printre închisorile cu cele mai crâncene condiţii se numărau cea de la Piteşti, unde deţinuţii erau învăţaţi să se tortureze reciproc ; cea de la Sighet, unde membrii elitei intelectuale şi politice interbelice au murit din cauza condiţiilor mizere ; şi Canalul Dunăre – Marea Neagră, unde lagărele de muncă aveau acelaşi scop ca alte închisori cu condiţii de muncă silnică.

Vreme de aproape un deceniu după preluarea puterii, noua elită a fost dependentă de Uniunea Sovietică. Nu am exagera descriind relaţia ca pe una de vasalitate. E tentantă comparaţia cu statutul principatelor române aflate sub dominaţie otomană în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, însă supremaţia sovietică era mult mai puternică şi mai generalizată. Dependenţa elitei se datora în mare măsură originilor ei şi modului în care ajunsese la putere. În perioada interbelică, după cum am văzut, Partidul Comunist Român nu s-a bucurat de un sprijin semnificativ în rândul populaţiei, iar după al Doilea Război Mondial partidul a preluat puterea nu în urma unei revoluţii autohtone, ci prin voinţa străinilor. Modelul comunist pe care elita trebuia să-l urmeze fusese impus, fapt care nu a fost scăpat din vedere de marea majoritate a populaţiei. Aşadar unul dintre cele mai persistente obstacole pe care trebuiau să le depăşească comuniştii români în vederea mobilizării poporului pentru proiectul lor de modernizare era lipsa lor de legitimitate.

„Consilierii” sovietici erau pretutindeni – în aparatul de partid, în departamentele guvernamentale şi în principalele ramuri ale economiei. Mai ales în primii ani de dependenţă, măsurile importante luate de oficialii români au necesitat aprobarea sovietică ; şi chiar şi la cel mai înalt nivel al partidului, Gheorghiu-Dej, Pauker şi alţii erau conştienţi că se aflau sub atenta supraveghere a Moscovei şi a agenţilor ei la faţa locului. În cadrul Ministerului de Interne, responsabil de securitate şi de reprimarea opoziţiei faţă de noua ordine, oficialii sovietici au preluat iniţiativa şi i-au creat diferitele departamente şi i-au pregătit personalul. Deloc surprinzător, Securitatea era o copie fidelă a aparatului de securitate sovietic. Moştenirea sovietică în aceste chestiuni s-a păstrat multă vreme după ce ultimii consilieri sovietici au părăsit România, în noiembrie 1964. Şi în economie, prezenţa sovietică a fost iniţial copleşitoare. Companiile mixte sovieto-române, Sovrom-urile, deţineau cele mai importante întreprinderi industriale şi comerciale şi erau menite să subordoneze din punct de vedere economic România intereselor Uniunii Sovietice. Până şi primul plan cincinal din 1949 a fost în bună parte opera consilierilor sovietici.

Abilitatea elitei de a stabili relaţii cu ţările străine independent de voinţa Moscovei era profund limitată. Oficialii sovietici ataşaţi Ministerului Afacerilor Externe erau numeroşi şi principala lor responsabilitate era să se asigure că interesele sovietice erau bine servite. Acest obiectiv era motivul din spatele seriei de relaţii formale care legau România de Uniunea Sovietică. România, desigur, făcea parte din Biroul Comunist de Informaţii (Cominform), pe care Stalin îl crease în octombrie 1947 pentru a lua locul Cominternului, dizolvat în 1943, ca un nou instrument al controlului politic sovietic asupra membrilor blocului. De asemenea, Stalin a propus coordonarea economică în cadrul blocului prin intermediul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), pe care l-a înfiinţat în 1949. Câţiva ani aveau să mai treacă până când efectele sale depline asupra independenţei economice a României şi a altor ţări din bloc au devenit clare. O reglementare formală asemănătoare a chestiunilor militare a avut loc abia după moartea lui Stalin din 1953, în primul rând fiindcă acesta nu considera necesar un tratat, de vreme ce sovietizarea armatelor din bloc decurgea conform planului. Însă în 1955, succesorul lui Stalin, Nikita Hruşciov, a decis că era necesară o reacţie adecvată faţă de NATO, mai ales după aderarea Germaniei de Vest. Pactul de la Varşovia, pe care l-a iniţiat, a plasat forţele armate ale României în cadrul structurii sale şi a oferit Moscovei puterea de decizie.

Liderii sovietici au analizat în permanenţă loialitatea comuniştilor români în toate aceste iniţiative, iar Gheorghiu-Dej a avut grijă să se conformeze curentelor politice fluctuante de la Moscova. Comportamentul său din timpul crizei dintre Iugoslavia şi Uniunea Sovietică i-a scos la iveală dexteritatea. În cazul rupturii dintre Tito şi Stalin din 1948, Gheorghiu-Dej a reacţionat prompt şi fără echivoc, exprimându-şi devotamentul faţă de Stalin. Discursul său împotriva lui Tito şi a conducătorilor Partidului Comunist din Iugoslavia, pe care i-a numit spioni şi asasini, rostit în cadrul şedinţei Cominform din noiembrie 1949, fusese scris în realitate de Comisia pentru Afaceri Externe din cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic. Mai târziu, când reconcilierea a devenit o politică sovietică, Gheorghiu-Dej a primit călduros o delegaţie iugoslavă la Bucureşti în 1956. Supravieţuirea – şi nu ideologia – i-a dictat reacţiile în ambele ocazii.

Adaptându-se instrucţiunilor de la Moscova şi făcând primii paşi spre construirea socialismului, membrii elitei comuniste erau nevoiţi să tranşeze între ei conflictele de interese. În anii imediat următori preluării puterii au apărut două mari facţiuni – una condusă de Gheorghiu-Dej şi cealaltă de Ana Pauker. Membrii celei dintâi sunt deseori numiţi „autohtonii”, adică etnicii români din clasa muncitoare care au slujit cauza acasă în dificilii ani 1930 şi la începutul anilor 1940, pe când ceilalţi au ajuns să fie cunoscuţi drept „moscoviţii”, adică intelectualii şi nonromânii care petrecuseră anii 1930 şi începutul anilor 1940 în Uniunea Sovietică. Însă aceste distincţii nu rezistă unei analize atente a alianţelor schimbătoare. Ambele tabere erau loiale Moscovei, iar succesul era de partea celor care puteau câştiga bunăvoinţa lui Stalin. Rivalităţile din cadrul partidului aveau puţin