ceea ce nu se poate explica! „Te-am așteptat o oră să te întorci, nu știam ce e cu tine…” Nu știa! Dar de ce sunasem în loc să deschid? Nu știa, o lovise amnezia… Și cum urcase scările uitînd că trebuie să vin și eu și închisese bine ușa în urma ei? Explică, Matilda, curaj, încearcă imposibilul. „Bine, zise ea, Petea e un nesimțit, dar în cazul de azi nu voia decît să…” Se poticni singură. Ei, ei, de ce te-ai oprit? Lasă-l pe Petea, mai e pînă acolo! „De la început, reluă ea, ai intrat cu o figură de înmormîntare, m-am mirat și eu, n-ai dat mîna cu nimeni…” Trece la atac! O fi vrut să fac înconjurul mesei în timp ce toți stăteau ca niște plăcinți pe scaune, să arborez o încîntare maximă, să sărut mîna la cucoane… Sînt obișnuit de la părinți, Matilda, gîndii mai departe, să mă ridic în picioare cînd îmi intră un musafir în casă. Iar figură de înmormîntare eu nu aveam cînd am intrat – și ți-am căutat chipul și am așteptat de la tine un semn de recunoaștere. Oi fi avut după aceea, asta e posibil…

Simulă oboseala (fiindcă mersesem foarte puțin), se opri și se așeză pe bordura unui mic havuz secat din mijlocul unui scuar cu un arbore foarte bătrîn. Se însera. O lumină galbenă de noiembrie liniștit se zărea în depărtare, mărind parcă, lărgind bulevardul care ducea spre centru și înecînd acest centru în mister, ca și cînd acolo s-ar fi petrecut cine știe ce… Îmi amintii de teritoriul meu cucerit în acea plimbare după excursia cu Petrică și mi se făcu dor să mă plimb singur, ca atunci cînd o dădusem pe Matilda uitării, după ce mă făcuse toată ziua ridicol. Și astăzi mi se întîmplase același lucru. Îi aruncai o privire. Stătea nemișcată ca o statuie, cu obrajii în palme, părul bogat, castaniu, i se revărsase peste mîini. Taiorul negru i se mula pe corp, genunchii stăteau strînși unul lîngă altul, și privirea mea piezișă întîrzie căutînd frumoasele ei glezne. Ca un val care spală în cîteva clipe o plajă murdară și îi redă frumusețea ei de la începuturi, amintirea primelor clipe cînd o zărisem pe Matilda prin ninsoare șterse această zi din prezent și o dorință vie mi se urcă în inimă să-i văd pleoapele clipind și surîsul înflorindu-i enigmatic în colțul gurii.

Mă așezai alături și îi apucai mîinile. Ea nu și le desprinse, dar se abandonă, căută adăpost la pieptul meu. O ținui astfel cîtva timp… Dar n-o puteam ține la infinit, îi dădui capul pe spate. Îmi arătă un chip devastat; cu ochii pe jumătate închiși, acest chip, care nu era frumos decît printr-un misterios suflu interior, era părăsit acum de armonia lui și mi se arăta ochilor cu oribilele trăsături ale unui bărbat… Da, gîndii, ce coșmar! Apucă-te să mîngîi și să săruți un bărbat… Simții un val de repulsie și o lăsai din brațe. „Da, știu, zise ea, sînt odioasă. Dar nu mă pot stăpîni… Lumea mă admiră, colegele, toți care mă cunosc… Matilda, mi se spune în față, tu ești un om și jumătate! Dar eu știu, aproape că strigă ea, și mai ales de cînd te iubesc pe tine, că nu e așa, că nu sînt un om și jumătate, fiindcă nu sînt stăpînă pe mine.” „De ce ar trebui să fii stăpînă pe tine din moment ce toată lumea te admiră?” rupsei eu tăcerea. Și nu spusei mai mult. Stăpîn pe sine, gîndii, trebuie să fie acela care dă la iveală fără să vrea lucruri străine firii lui. Or, Matilda, ce e străin de tine din ceea ce ai făcut tu, de pildă, azi? Nu timp de o clipă, fiindcă ne putem pomeni că săvîrșim într-o clipă o enormă gafă, sau chiar timp mai îndelungat, să alunecăm pe o pantă aiurea, pînă ne trezim roșind, cum făcusem eu cu Tamara, dar pe tine te urmărește după cîte înțeleg mai demult, ca un blestem, această alunecare; ești conștientă de ea, dar nu vrei să-i spui pe nume. „Ei, rîsei eu, e ușor să spui că ești oribilă, dar ia încearcă să spui de ce, apucă șarpele de coadă…” Și fiindcă îmi dădui seama imediat că vorbisem zadarnic, fiindcă nici un semn nu arăta că a înțeles ce așteptam eu de la ea, adăugai cu ironie: „Cum, dar ești firească, tu care îi înțelegi pe toți fiindcă așa sînt ei, nu văd de ce nu te-ai accepta și pe tine!”, tot gîndind: în fond te accepți, plesnești de trufie cînd ești așa cum sugerezi că n-ai fi, te-am văzut, oho, te-am văzut din plin, așa cum nu mi-am putut închipui în doi ani de zile că o să fii la prima noastră ieșire în lume! Nu e grav, acum sînt prevenit, pe viitor cînd vom ieși mă despart de tine pe timpul cît va dura vizita, apoi ne reîntîlnim ca acum îndată ce ne vom afla în stradă…

„Hai să-i punem punct, zisei, nu s-a întîmplat de fapt chiar nimic, nu văd motive suficiente să-l imiți pe Marmeladov! Nu te înțeleg, continuai, și te rog să mă crezi că nu e pe gustul meu să văd pe cineva tulburîndu-se și acuzîndu-se de lucruri care pentru el n-au nici chip nici formă, vreau să spun nu au nici o concretețe.” „Da, zise ea, dar au consecințe, o, eu știu, simt…” „Păi sigur că au, zisei, dar ce poți face? Ei, da, e ca și cînd am avea dreptul să cerem și să ne cerem ca toate actele noastre să se consume într-o perfectă armonie cu ceilalți.” (Trebuia atît de puțin, gîndii, ca totul să fie în ordine! și nici acum nu trebuie mai mult, dar văd că nu-l faci, puținul acesta, și continui să-mi arăți acest chip de bărbat care îmi stîrnește repulsie!)

Revenii însă asupra acestei gîndiri. Nu, acum nu mai putea face nimic, afară, poate, de un singur lucru și anume o transfigurare,