sinea mea, cuvîntul gringalet, la care adăugasem tău, adică al ei, bărbatul ei, rătăcea ca o bilă în căutarea unui înțeles care nu se dezvăluia. Bărbatul ei era un gringalet?! Adică cum? Cum însă nu intra în legea care o călăuzea să se mire, se redresă, masca se reașeză, pleoapele se lăsară greu peste pupile și numai fumul țigării, din care trăgea cu poftă nestăpînită, arăta că voința pe care o pusese ca să nu întrebe era uriașă. Mă înșelam asupra cinismului ei, altceva era la mijloc, aveam să aflu mai tîrziu… Continuai: „Într-o cîrciumă, doi poeți nu aveau ce bea. Și atunci văd prin fereastră un tip care scria și el poezii, pe care însă nu le tipărea nimeni, care la rîndul lui îi vede pe cei doi. A, pupături, ce faci măi frate, ce bem noi aicea? Lasă că bem, zice noul venit și se duse acasă, veni cu bani, dar și cu un caiet. Se comandă vin, fripturi, în timp ce unul din cei doi răsfoia caietul. N-are! zise el deodată. Chelnerul le destupă sticla, le puse în față fripturile, salata… N-are! repetă acela, n-are! și aruncă alături caietul. Proprietarul lui înțelese și nemaiștiind ce spune strigă necăjit: ce-are, dom’le, de n-are? Aici e aici! făcui eu filozofic, ce are de n-are! Cine poate să știe?”

Tamara se întoarse și îmi aruncă o lungă privire languroasă. Tot ceea ce era în posesia ei se îngrămădi în această privire, dar nu avui timp s-o descifrez. Matilda încerca o diversiune, să-i smulgă fratelui ei dreptul de a pălăvrăgi: „…Dar nu e așa, Vasia (deci nu Vasile!), striga ea, în realitate el voia să caute puțină liniște, ce înseamnă agitația asta față de dorința omului de a fi el însuși…” Implacabil, Vasile îi răspunse că văzuse el cum voia acela să fie el însuși, adică să-l dea afară pe el, directorul fermei, și să vină el și să dea totul de rîpă… „Mai mîncam noi aici un curcan, și mai beam o damigeană de vin, ridică el vocea brutal, dacă ne luam după…” „Dar ce mulțumire avem noi dacă el…” „Matilda, strigă Tasia, du-te, dragă, la el acasă și…” „Partea cea mai tare e că cel care spusese că ăla n-avea, n-avea nici el, strigai eu. Și nici celălalt. Nici unul din cei trei n-avea! Dar cei doi credeau că aveau… Ei, gringalet-ul tău are sau n-are?” „Dar dumneata ai?” spuse ea rar și-i simții pupilele pipăindu-mă îndelung. Întrebare neașteptată, în orice caz greu să răspunzi la ea. Dacă răspundeai afirmativ, exista loc în acele pupile pentru îndoială, care îi și licărea în ele, dacă ziceai că nu, atunci de ce rîzi de alții. „N-ai înțeles, zisei, e vorba de talent, doamnă!”

Mersesem prea departe cu sugestiile mele și mă înfundase. Ea izbucni în hohote, își dădu capul pe spate. Dinți lați, colți carnasieri, expresie brusc de o imbecilitate absolută și totală. Avui, o clipă, o senzație de coșmar. Doamne-Dumnezeule, cum putusem, încă de la început, să-i spun ceea ce îi spusesem? Nu-mi aminteam să fi fost vreodată atît de vulgar, nu față de cineva, ci față de mine însumi, fiindcă mi se întîmplase nu o dată să gîndesc: sînt vulgar cu ăsta sau cu asta, cu intenția de a insulta, eu nu sînt ceea ce exprim, cuvintele nu mă ating, deși eu sînt acela care le rostesc. Nu prețuiesc această persoană și ca atare nu-i ofer despre mine decît o viziune vulgară, deoarece o părere a ei bună ar tulbura sentimentele nete, prin slăbiciunea de a nu rezista la apropierea care ar urma. Nu doresc să mă apropii! O părere rea despre mine e un scut de apărare împotriva amestecului și a compromisului cu cei pe care îi disprețuiesc. Le dau șansa să mă disprețuiască și ei. Ce făcusem însă aici? Simții că roșesc, fiindcă îmi dădeam seama că îmi plăcuse, și vrusesem să plac și eu. Și, desigur, toată lumea văzuse și mă disprețuise, lucru pe care nu-l mai premeditasem, fiindcă deși hotărîsem să nu-i mai văd de-aici înainte, nu dorisem să le ofer o astfel de imagine, erau totuși rudele Matildei, căreia nu puteam să-i cer să rupă cu ei fiindcă nu mă primiseră ei bine… Deși pînă la urmă Tasia și Vasile se străduiseră să facă să dispară acel ceva nefiresc creat de Matilda și Petea încă din primele clipe ale apariției mele…

Mai întîrziai un sfert de oră, timp în care rămăsei tăcut fără să-i mai acord Tamarei vreo atenție, apoi mă ridicai de la masă și mă adresai Matildei grav, ca între soții care trăiesc de mult împreună și au învățat să-și respecte liber și fără vreun resentiment obiceiurile: „…dacă tu vrei să mai stai… eu trebuie să plec!” „Nu”, tresări ea și avu pe chip o expresie neașteptată de supunere, pe care nu i-o cunoșteam și care o făcu să se ridice de pe scaun. Așteptai liniștit lîngă ușă să se termine pupăturile și salamalecurile de despărțire, nu dădui mîna cu nimeni, fiindcă nici ei nu dăduseră cînd venisem, spusei global bună ziua și ieșirăm.

Capitolul VII

Merserăm multă vreme pe jos. Matilda arăta mai departe supusă, avea pași șovăielnici, pașii ei de-atunci, cînd o găsisem plimbîndu-se prin fața casei mele. Cum ea nu spunea nimic și nici eu n-aveam de gînd să spun ceva, o lungă tăcere se așternu între noi, nepăsătoare la mine, îngrijorată, se pare, la ea. În cele din urmă ea mă întrebă deodată cu un glas care infirma ceea ce mi se păruse mie că e supunere: gîndire sigură pe ea, judecată fără apel: „De ce te-ai purtat așa de urît cu Petea?” Nu era totuși chiar un reproș sigur, ci o nedumerire, parcă un regret ascuns sub o fermitate afișată. Vrusei să-i răspund că ea se purtase urît cu mine și nu eu cu cineva, dar nu dădui urmare acestui impuls. Totul era mult prea grav pentru a mai face