Tac și închid iar ochii. Mă simt obosită, ca și cum dintr-odată as, fi devenit conștientă de toți kilometrii făcuți în ultimul an. O rază de soare mi se oprește direct pe pleoape, forţându-le să se întredeschidă. Bărbatul de lângă mine se uită acum la picioarele mele și mestecă gumă. Actuală gagică mișto, îmi zic în cap și ațipesc.

*

Marți dimineață. Vară. E deja august. Încă o lună și va trebui să mă reîntorc în Franța pentru operație. Proteza din sân s-a înconjurat de o membrană atât de dură, încât zici că am o platoșă în loc de piele. Contractură capsulară. Grad patru. Așa se numește. Încerc să nu mă gândesc. Nu încă. O să o fac fix cu o seară înainte. Ba nu, fix în dimineața operației, când voi fi întinsă pe masă și anestezicul va începe să anihileze simțurile.

Deocamdată însă, sunt în vacantă. În Franța. Am venit la F. acasă și două săptămâni ne vom juca de-a cuplul. Ies undeva, prin centru, de una singură, să dau o raită prin magazine. Nu-mi place când știu că stă cineva după mine și mă așteaptă să probez, să mă decid, să caut prin maldărele de haine scoase la reduceri. Mi se pare că e acolo doar ca să-și dea cu părerea. Și n-am chef.

Am ajuns pe strada principală, cea tăiată la mijloc de linia de tramvai, și am intrat într-un butic cu lenjerie. Nu știu prea bine ce caut acolo. Încă nu pot să-mi cumpăr sutiene normale, așa că stau și casc gura, încercând să mă gândesc că peste o lună, două, o să am poate și eu ocazia să intru, în sfârșit, în cabina de probă. O să mergem împreună să-ți alegi ce vrei tu. Îți fac cinste cu desuuri, așa mi-a zis francezul, într-o seară, și asta m-a făcut să-mi fie mai puțin frică de operație.

În magazin, printre chiloți și portjartiere, o doamnă în vârstă. Părul alb, ușor ondulat, pielea căzută în jurul gurii și sub bărbie. Are un ruj roz-pal care-i dă un șarm aparte și un tricou simplu, bleumarin, de bună calitate. A luat un umeraș minuscul pe care stă atârnat un sutien negru, cu dantelă. Să tot aibă vreo 60 de ani. Mă uit la mâinile ei cu pielea pătată discret de bătrânețe și la degetele ușor slăbite, cu unghii roșii, cu care pipăie materialul. Îmi place să o văd acolo, ca și cum ar fi o statuie vie, personificare a feminității fără vârstă. Uitându-mă la ea, îmi dau seama că totul vine din interior: încrederea, feminitatea, sexualitatea. E doar o chestiune de atitudine, de abordare. N-are nicio legătură cu vârsta, cu menopauza sau cu numărul de sâni. Poate are însă legătură cu bărbații. Cu privirile lor. Dacă sunt mai degrabă admirative sau, dimpotrivă, dacă sunt critice. Și mai ales dacă sunt ațintite asupra noastră. Când nu ne mai vede nimeni, noi, femeile, încetăm parcă să ne mai vedem pe noi însene. Ne lăsăm deoparte. Avem nevoie să ne știm iubite, nu doar să fim. E prima condiție ca să mergem să ne cumpărăm lenjerie. Altfel, ajungem să ne cumpărăm doar chiloți.

Doamna în vârstă dă să pună sutienul la loc, când o vânzătoare tinerică, machiată un pic cam strident și cu părul roșu, tuns băiețește, se apropie de ea, zâmbind.

– E de foarte bună calitate, zice ea, sperând s-o facă pe doamnă să-l cumpere.

Ca și cum, dacă ar reuși să o convingă să plece cu un sutien elegant la vârsta ei, ar fi un fel de victorie personală în lupta cu bătrânețea însăși. Femeia se uită neîncrezătoare la vânzătoare și rămâne cu o mână în aer, la capătul căreia atârnă, inert, sutienul.

– Și e la reduceri, continuă fata, privindu-și clienta complice.

– Îl iau atunci, zice doamna și buzele roz-pal i se deschid într-un zâmbet de fată tânără.

Francezii ăștia tot francezi, economi până la moarte, mă gândesc și ies din magazin. În spatele meu, doamna de adineauri. Are o poșetă gri, care-i desparte, discret, umărul în două, și o punguță minusculă în mână. Sutienul. Și 20 de ani mai puțin. Așa pare. Uneori, o bucată de dantelă neagră e suficientă ca să șteargă din riduri.

Plecăm o săptămână. Doar noi doi. Eu și F. Alegem un sat la întâmplare, pe un drum molcom ce desparte pădurea de podgorii. Dimineața, ceața se ridică de parcă ar fi un abur, lăsând la vedere căprioare. În fiecare zi, ne urcăm în mașină și plecăm de nebuni, încoace și-ncolo. Adorm cu capul sprijinit de geam, în timp ce la radio se aud informații din trafic. Cică e un blocaj pe autostrada care merge către sud. Nu e în drumul nostru. Habar n-am unde mergem. De dimineață, l-am văzut sfătuindu-se cu tipul de la care am închiriat apartamentul. De fapt, e un vechi grajd complet refăcut, cu dormitor, baie și scară interioară. De la geam, de sus, se văd viile și mai departe pădurea. Deasupra – un cer aproape alb și nemișcat. Doar noaptea se animă brusc și pare greu de stele. Noaptea, când spaimele încep să iasă la iveală. Degeaba strâng pumnii și pleoapele, chemând somnul cum alții îl cheamă pe Dumnezeu. Mă lipesc de el. Aproape că-i iau eu mâinile și i le pun pe mine. Să-l simt acolo. Să pot să-l ating. Să-l oblig să-mi alunge gândurile și să-mi ajute corpul să nu uite că există. Actul fizic, juisarea, devine mai mult ca niciodată soluție în lupta cu frica și cu boala. O știe și el. I-am spus-o.

– Am nevoie de ceva care să mă țină lipită de prezent, să mă facă să trăiesc la maximum ceea ce se întâmplă acum și să mă obosească suficient ca să adorm imediat. În timp ce corpul își caută egoist plăcerea, mintea se golește. Atâta timp cât știu că va