– Max?

– A dispărut.

– Max, eşti acolo?

– Sunt aici.

La început, au crezut că din spatele cearşafurilor şi bidoanelor de vopsea veniseră cuvintele, dar Liesel a fost prima care l-a văzut, în faţa lor. Chipul lui istovit era camuflat printre materialele şi pânzele folosite la zugrăvit. Avea ochii şi buzele uluite.

Când se apropiară de el, vorbi din nou.

– Nu m-am putut abţine, zise el.

Rosa îi răspunse. Se lăsă în jos, pentru a-l vedea.

– Despre ce vorbeşti, Max?

– Eu… Se lupta să răspundă. Când totul era tăcut, m-am dus în coridor şi draperia din sufragerie era puţin întredeschisă… Am putut să văd afară. M-am uitat doar pentru câteva secunde.

Nu văzuse lumea de afară timp de douăzeci şi două de luni.

Nu a existat mânie sau reproş.

Papa a fost cel care a vorbit:

– Cum arăta?

Cu mare părere de rău şi extrem de surprins, Max îşi înălţă capul.

– Erau stele, spuse el. Mi-au ars ochii.

Cei patru.

Doi oameni în picioare. Doi rămaseră aşezaţi.

Toţi văzuseră câte ceva în acea noapte.

Acest loc era pivniţa adevărată. Aceasta era teama reală. Max s-a adunat şi s-a ridicat, ca să se mute înapoi în spatele cearşafurilor. Le-a urat noapte bună, dar nu a ajuns până sub trepte. Cu permisiunea mamei, Liesel a rămas cu el până dimineaţa, citind Un cântec în întuneric, în vreme ce el desena şi scria în cartea sa.

„De la o fereastră de pe strada Himmel, scria el, stelele mi-au aprins ochii.”

După cum s-a dovedit, primul raid nu fusese deloc un raid. Dacă oamenii ar fi aşteptat să vadă avioanele, ar fi stat acolo toată noaptea. Asta a explicat motivul pentru care niciun sunet de ceas de cuc nu se auzise la radio. Molching Express a relatat că un anumit operator dintr-un turn de apărare antiaeriană se agitase mai mult decât trebuia. Jurase că auzise huruit de avioane şi că le văzuse la orizont. Aşa că a transmis vestea.

– S-ar putea să o fi făcut intenţionat, sublinie Hans Hubermann. Ţi-ar conveni să stai într-un turn şi să deschizi focul asupra unor avioane pline cu bombe?

Fireşte, pe măsură ce Max continuă să citească articolul în pivniţă, află că bărbatul cu imaginaţie bogată fusese îndepărtat din serviciu. Probabil că a fost mutat în altă parte.

– Să-i fie de bine, spuse Max.

În timp ce trecu la rebus, păru să-l compătimească.

Următorul raid fu adevărat.

În noaptea de 19 septembrie, sunetul de cuc se auzi la radio, fiind urmat de o voce gravă, pe un ton informativ. Molching era una dintre ţintele posibile.

Din nou, strada Himmel se umplu de oameni şi din nou, papa îşi lăsă acordeonul acasă. Rosa îi aminti să-l ia, dar el refuză.

– Nu l-am luat data trecută, explică, şi am supravieţuit.

În mod clar, războiul estompa diferenţa dintre logică şi superstiţie.

Atmosfera sinistră i-a urmat în pivniţa Fiedlerilor.

– Cred că e de-adevăratelea astă-seară, zise domnul Fiedler şi copiii realizară curând că părinţii erau chiar mai înfricoşaţi de data asta.

Reacţionând în singurul mod pe care îl ştiau, cei mai mici au început să urle şi să plângă, iar încăperea păru să se clatine.

Chiar şi din beci, auziră vag sunetul bombelor. Presiunea aerului parcă forma un tavan ce dorea să zdrobească pământul. O muşcătură fu luată din străzile pustii ale Molchingului.

Furioasă, Rosa o ţinea de mână pe Liesel.

Zgomotul copiilor care plângeau lovea cu picioarele şi cu pumnii.

Până şi Rudy stătea perfect drept, simulând nonşalanţa, încordându-se împotriva tensiunii. Braţe şi coate se luptau pentru spaţiu. Câţiva dintre adulţi încercau să-i calmeze pe copii. Alţii nu reuşeau să se calmeze nici pe ei.

– Făceţi-l pe copilul ăla să tacă! vocifera Frau Holtzapfel, dar cuvintele ei au fost doar o altă voce nefericită în haosul cald din adăpost.

Lacrimi murdare şiroiau din ochii celor mici, iar mirosul respiraţiei nocturne, al transpiraţiei şi al hainelor purtate prea mult era amestecat şi înăbuşit în ceea ce devenise acum un cazan în care se scăldau oameni.

Deşi se aflau exact una lângă cealaltă, Liesel era obligată să strige:

– Mama? Din nou. Mamă, îmi striveşti mâna!

– Ce-i?

– Mâna mea!

Rosa o eliberă şi, pentru a se linişti şi a ignora gălăgia din subsol, Liesel deschise una dintre cărţi şi începu a citi. Cartea din vârful teancului era Omul care fluiera şi ea citi cu voce tare pentru a se concentra mai bine. Abia auzi primul paragraf.

– Ce-ai spus? zbieră mama, dar Liesel o ignoră.

Rămase concentrată asupra primei pagini. Când ajunse la a doua pagină, Rudy observă. Îşi îndreptă atenţia către Liesel şi le făcu semn fratelui şi surorilor lui, cerându-le să facă la fel cu cei de alături. Hans Hubermann se apropie şi ceru să se facă tăcere, şi, în curând, liniştea începu să sângereze în pivniţa aglomerată. La pagina trei, toată lumea era tăcută, cu excepţia lui Liesel.

Nu îndrăzni să-şi ridice privirea, dar simţea ochii înfricoşaţi agăţaţi de ea în timp ce inspira cuvintele şi apoi le dădea afară. O voce interpreta notele înăuntrul ei. „Acesta, spunea vocea, este acordeonul tău.”

Sunetul întoarcerii paginii îi tăia pe toţi în două.

Liesel citea mai departe.

Timp de cel puţin douăzeci de minute, le-a împărtăşit povestea. Cei mai mici copii erau alinaţi de vocea ei şi toţi ceilalţi şi l-au imaginat pe omul care fluiera fugind de la locul faptei. Liesel nu şi-l imagină. Hoţul de cărţi nu văzu decât mecanica vorbelor – trupurile lor împotmolite în hârtie, bătătorite pentru ca ea să calce pe ele. Şi undeva, în pauzele dintre punctele de la finalul propoziţiilor şi majuscula următoare, se afla Max. Îşi aminti că îi citise când a fost bolnav. „Oare era în subsol? se întreba ea. Sau fura din nou o privire către cer?”

UN GÂND PLĂCUT Ea era un hoţ de cărţi. Celălalt fura cerul.

Cu toţii aşteptară ca pământul să se cutremure.

Acesta era un fapt imuabil, dar acum cel puţin erau distraşi de fata cu cartea. Unul dintre băieţii mai mici fu cât ce să plângă din nou, dar Liesel se opri în acel moment şi îl imită pe papa sau chiar pe Rudy, la drept vorbind. Îi