Dintr-o cabină cu paturi suprapuse pe care o împărţeam cu un tigru la un dormitor comun suprapopulat cu suricate – oare mă va crede cineva că viaţa îţi oferă cele mai ciudate surprize? M-am împins cu suricatele pentru un loc de dormit. S-au cuibărit până aproape de mine. N-a rămas niciun pic de spaţiu liber.

S-au liniştit. Au încetat să mai chiţăie. Copacul s-a cufundat în tăcere. Am adormit.

M-am trezit în zori acoperit din cap până-n picioare de o pătură de blană vie. Unii pui au descoperit părţile calde ale corpului meu. Aveam un guler strâns, transpirat în jurul gâtului – probabil mama lor mi se aşezase pe cap – în timp ce altele se ghemuiseră în zona burţii.

Au părăsit copacul la fel de repede cum îl invadaseră. La fel şi în ceilalţi copaci. Câmpia s-a umplut de suricate, iar zgomotul a crescut în aerul dimineţii. Copacul era gol. Şi eu m-am simţit gol pentru o clipă. Îmi plăcuse experienţa de a dormi cu suricatele.

Am început să dorm în copac în fiecare noapte. Am golit barca de lucrurile de care aveam nevoie şi mi-am făcut o locuinţă în copac. M-am obişnuit cu zgârieturile neintenţionate ale suricatelor care voiau să treacă peste mine. Singurul disconfort era că animalele care se căţăraseră pe crengile de sus se uşurau pe mine de la înălţime.

Într-o noapte, m-au trezit. Tremurau şi chiţăiau. M-am ridicat şi m-am uitat în direcţia în care erau întoarse. Cerul era senin şi era lună plină. Totul strălucea în nuanţe de negru, gri şi alb. Era eleşteul. Forme argintii se mişcau, ţâşnind din adâncuri.

Peşti, peşti morţi. Veneau de undeva de jos. Eleşteul se umplea de tot felul de peşti morţi până când suprafaţa nu a mai fost neagră, ci argintie. Şi, după cum se vedea din mişcarea apei, era sigur că aveau să mai apară şi alţii.

Până când a apărut un rechin mort, suricatele erau în culmea nerăbdării, ţipând ca păsările tropicale. Isteria s-a răspândit şi la celelalte. Era asurzitor. Mă întrebam dacă n-o să văd cum urcă peştii în copaci.

Nicio suricată n-a coborât. Nici măcar n-au avut intenţia. Şi-au exprimat frustrarea doar prin sunete.

Mi s-a părut sinistru. Era ceva ciudat cu toţi acei peşti morţi.

M-am întins şi am încercat să readorm. În zori, am fost trezit de talmeş-balmeşul pe care îl făceau ca să se dea jos din copaci. Căscând şi întinzându-mă, m-am uitat spre heleşteul care fusese sursa atâtor peşti şi a zgomotului de peste noapte.

Era gol. Sau aproape. Dar nu erau de vină suricatele. Dar acum se scufundau ca să ia ce mai rămăsese.

Peştele dispăruse. Eram şocat. Oare mă uitam la un alt eleşteu? Nu, eram sigur că ăsta era. Eram sigur că nu suricatele îl goliseră? Absolut. Nu puteam să le văd scoţând un rechin din apă, ca să nu mai vorbim că nu puteau să-l transporte şi să dispară cu el. Oare fusese Richard Parker? Posibil, dar nu putea mânca un întreg eleşteu într-o noapte.

Era un mister. Degeaba mă uitam la el. Nu puteam găsi nicio explicaţie. Noaptea următoare, m-am uitat din nou, dar n-au mai apărut peşti.

Răspunsul la misterul peştilor a venit mai târziu, din mijlocul pădurii.

În mijlocul pădurii, copacii erau mai mari şi mai apropiaţi. Terenul dintre trunchiuri era liber, pentru că nu era niciun fel de vegetaţie, dar coroana era atât de densă încât cerul era blocat, sau altfel spus, cerul era de un verde solid. Copacii erau atât de aproape că ramurile se întrepătrundeau; se atingeau şi se răsuceau una în jurul celeilalte, astfel încât era greu de ştiut unde începea unul şi unde se termina celălalt. Am observat că aveau trunchiuri netede, curate, fără urme de gheare de la suricatele care se căţărau. Am ghicit uşor de ce: puteau să meargă de la un copac la altul fără să se mai dea jos. Am găsit, ca dovadă în sprijinul acestei idei, copaci a căror coajă fusese jupuită. Ei erau, fără îndoială, porţile de intrare ale oraşelor suricatelor, mai aglomerate decât în Calcutta.

Aici am găsit copacul. Nu era cel mai mare din pădure, sau cel mai central, sau cel mai remarcabil. Avea crengi aşezate cam la acelaşi nivel, asta-i tot. Ar fi fost un loc ideal de unde să vezi cerul sau să observi viaţa de noapte a suricatelor.

Pot să vă spun exact în ce zi am dat peste copac: era cu o zi înainte de a pleca de pe insulă.

Am observat copacul pentru că părea să aibă fructe. Erau negre pe fond verde. Crengile erau răsucite într-un fel ciudat. M-am uitat cu atenţie. O întreagă insulă era acoperită de copaci fără fructe, în afară de unul. Şi nici ăsta complet. Fructele creşteau doar pe o mică parte a copacului. Am crezut că am dat peste o pădure asemeni unei regine a albinelor şi m-am întrebat dacă algele or să înceteze să mă uimească vreodată cu ciudăţenia lor botanică.

Am vrut să încerc fructele, dar erau prea sus. Aşa că m-am întors cu o frânghie. Dacă algele erau delicioase, atunci cum erau fructele?

Am aruncat laţul pe o creangă şi m-am urcat, creangă cu creangă, în preţioasa livadă.

De aproape, fructele erau de un verde mat. Erau cam de mărimea portocalelor. Fiecare era în centrul unui număr de rămurele curbate în jurul lor pentru a-l proteja, am presupus. Când m-am apropiat, am putut vedea un alt scop al acestora: acela de a le susţine. Fructele nu aveau doar o tulpină, ci zeci. Suprafaţa lor era plină de tulpini care le legau de celelalte crenguţe. Aceste fructe trebuie că erau grele şi zemoase, m-am gândit. M-am apropiat.

Am luat unul. Am fost dezamăgit cât de uşor era. Nu cântărea aproape nimic. Am tras de el şi l-am smuls din tulpini.

M-am aşezat bine pe o creangă rezistentă, cu spatele la trunchiul copacului. Deasupra mea era un acoperiş mişcător de frunze verzi printre care se strecurau săgeţi de lumină. În jurul meu, cât vedeai cu ochii, suspendate în aer, erau drumurile răsucite ale acestui oraş suspendat. Bătea un vânt uşor, plăcut. Eram foarte curios. Am examinat fructul.

Îmi doresc să