— Și deci între ele să existe un spațiu mai mic sau mai mare neacoperit de lavă! exclamă Makșeev, ghicind gîndul lui Kaștanov.

— Întocmai. Iar acolo am putea aștepta pînă ce întinderea de nămol se va usca într-atîta, încît să putem călca pe el fără să ne ducem la fund.

— Ura! strigară Gromeko și Papocikin.

Săriră toți în picioare și, prinzînd parcă noi forțe porniră spre sud, de-a lungul albiei, pe drumul din ajun, cățărîndu-se peste blocurile de piatră ale puhoaielor vechi. În stînga și deasupra lor, la vreo sută de pași sau mai mult, se întindea frontul lavei, care dogorea ca un cuptor încins. Dar lava înainta încet, și treptat distanța dintre exploratori și acest val negru, ucigător se mări. Curînd observară că valul de lavă cotește, urcînd costișa vulcanului. Ei ocoliră cu bine frontul puhoiului.

— Ei, de ăsta am scăpat! spuse Makșeev, răsuflînd ușurat.

În cîteva locuri, albia se îngusta într-atîta, încît puteau sări peste nămol. Pe malul opus însă se înălța peste tot un zid vertical, care le aținea calea. Nu avură încotro și porniră mai departe. Peste puțin timp începură urcușul pe cel mal înalt dintre puhoaiele vechi, încremenit pe versantul vestic al vulcanului. Dincolo se afla depresiunea cu lacul. Ajunși deasupra puhoiului, se încredințară cu bucurie că au mulți sorti de izbîndă.

Acest puhoi vechi împărțea în două puhoiul cel nou, ridicîndu-se la mijloc asemenea unui gheb turtit. Exploratorii se așezară să se odihnească în tihnă pe creasta puhoiului. La picioarele lor se vedea depresiunea unde în ajun se afla lacul cuprins într-un chenar verde, priveliște ce stîrnise admirația lui Papocikin. Acum însă nu mai rămăsese nici urmă de lac, palmieri sau ierburi. Depresiunea era acoperită de un nămol cenușiu, pe întinsul căruia se vedeau ici-colo băltoace negre. Dinspre vulcan înainta frontul celui de al doilea puhoi. Cînd blocurile încinse de lavă veneau în atingere cu nămolul umed, se produceau explozii; de aceea la poalele valului era o neîntreruptă canonadă. Ici-colo izbucneau norișori albi de aburi.

Deși exploratorii poposiseră la vreo 500–600 de pași de puhoaiele de lavă incandescentă, vecinătatea acestor mase încinse se făcea bine simțită. Era un zăduf strașnic, cu atît mai mult cu cît razele lui Pluton nu erau ascunse de nori și dogoreau nemiloase.

Exploratorii nu puteau întreprinde nimic. Sufereau cumplit de căldură, deși se dezbrăcaseră aproape pînă la piele. Le era foame și se simțeau istoviți, mai ales că în noaptea trecută dormiseră foarte puțin și în schimb în timpul zilei alergaseră și trecuseră prin nenumărate emoții.

— Tare bun ar fi acum un ceai! zise cu jind Papocikin. E o zăpușeală insuportabilă!

— Într-adevăr e foarte cald, dar ce putem face dacă nu avem lemne? Ce-ar fi să dau o fugă și să pun ceainicul pe lava topită? glumi Makșeev. Într-o clipă ar fierbe ceaiul!

— Apă mai avem?

— Berechet! răspunse Gromeko, după ce se uită în bidon.

— Măcar hai să luăm o gustare, dacă ceai nu putem bea. Mi-e o foame de lup!

Se așezară roată, scoaseră pește uscat și pesmeți și mîncară cu poftă, iar setea și-o potoliră cu apă.

— Azi dimineață am făcut o mare greșeală și acum tragem ponoasele, spuse Kaștanov.

— Ce greșeală?

— Cînd am fugit din calea puhoiului de nămol, ar fi trebuit din capul locului să trecem rîul, iar nu să ne urcăm pe deal. Am fi fost acum pe malul mării și n-am fi alergat atîta ca să scăpăm de lavă și nămol.

— Așa e, de pe malul celălalt, drumul spre mare era deschis!

— Nu e chiar așa! Să nu uităm că prin vale a trecut un puhoi dublu de nămol, care a acoperit-o, probabil, toată.

— Și ne-ar fi prins și pe noi!

— Dar am fi putut să urcăm, pînă la pustiul negru și să înaintăm spre mare, pe acest platou.

— Da, am greșit! Nu-i mai puțin adevărat însă că am fost luați prin surprindere și nimeni nu putea să prevadă toate urmările. Atunci am crezut că lucrul cel mai înțelept este să urcăm repede cît mai sus, ca să scăpăm de puhoi.

— Dacă în locul nostru ar fi fost alți oameni care cunosc bine vulcanii activi, ar fi știut încotro s-o apuce ca să scape!

— Eu cred, — se vîrî în vorbă Papocikin, — că cea mai mare greșeală am făcut-o aseară, cînd am poposit la poalele vulcanului, deși era clar că erupția începuse.

— Păi tocmai de asta am și rămas, ca să vedem erupția!

— Uite că am văzut-o! În ce mă privește, mă declar mulțumit pentru tot restul vieții. De-acum încolo am să caut să fiu cît mai departe de acești munți năbădăioși. Satanei i-am sacrificat arma, iar lui Mormăilă…

— Lui Mormăilă, eu și cu Makșeev i-am jertfit cizmele, ceea ce e mult mai rău. Dumneata, care ai cizme îns picioare, n-ar trebui să te vaiți! Noi însă vom fi nevoiți să mergem desculți pînă la mare, pășind pe pietroaiele încinse ale pustiului negru.

— Ce-i drept, e drept, stau mai bine ca dumneavoastră și trebuie să tac.

— Și acum ce facem?

— Ce să facem? Nu ne rămîne decît să ne ducem la culcare, dacă o să putem dormi pe bolovanii ăștia zgrunțuroși.

— Oricum, să încercăm. Va trebui însă să facem cu rîndul de gardă, ca să ținem sub observație vulcanul. Mormăilă e în stare să ne mai joace o festă.

— Cît timp dormim?

— Cît o să ne îngăduie vulcanul.

— Asta-i maximum. Dar minimum — pînă ce nămolul din albie se va usca într-atîta, încît s-o putem străbate.

Zis și făcut: trei dintre ei se ghemuiră pe blocurile de lavă, iar al patrulea stătea de veghe, cu ochii țintă la vulcan, și cerca din cînd în cînd nămolul. În pofida căldurii pe care o răspîndeau puhoaiele de lavă și razele lui Pluton, nămolul se usca foarte încet; abia după vreo șase ceasuri se întări îndeajuns, pentru ca exploratorii să poată trece peste el.