class="p1">Își luară calabalîcul și porniră spre albie. Traversară unul cîte unul și ajunseră cu bine pe malul celălalt. Apoi începură să se urce de pe un bloc pe altul, de pe o terasă pe alta, ajutîndu-se reciproc. O jumătate de oră mai tîrziu se aflau pe întinsul pustiului negru, în deplină siguranță. În sfîrșit putură răsufla ușurați.

Papocikin se întoarse cu fața spre vulcan, își scoase pălăria, făcu o plecăciune adîncă și glăsui:

— Rămîi cu bine, bătrîne Mormăilă! Îți mulțumim pentru tratație și pentru cinstea cu care ne-ai învrednicit.

Gluma lui Papocikin îi făcu pe toți să zîmbească.Kaștanov adăugă:

— Ehei, dacă aș fi avut cizmele, n-aș fi plecat eu de aici!

— Și, mă rog, ce ai fi făcut?

— Am fi putut înainta spre miazăzi prin pustiul negru, ca să vedem ce se află dincolo de vulcan.

— Și acolo tot deșert e! Se vede de aici.

— Cizmele ca cizmele, dar nici provizii nu mai avem, remarcă Makșeev.

— Iar apa e pe terminate! zise Gromeko, după ce se uită în bidon..

— Ai dreptate! Trebuie să ajungem cît mai repede la mare. Din nenorocire, pietroaiele astea negre ale pustiului sînt strașnic de fierbinți. Am impresia că stau pe o plită încinsă. De cînd tot alerg pe lava împietrită, ciorapii mei cei groși s-au făcut praf.

— Va trebui să ne rupem cămășile fîșii și să ne înfășurăm picioarele, propuse Makșeev. Nu putem umbla desculți.

Între timp, el și Kaștanov țopăiau într-una, ridicînd, cînd un picior, cînd celălalt, deoarece piatra fierbinte iî frigea la tălpi. Își scoaseră cămășile, își înfășurară picioarele, le legară cu curelele de la arme și după ce aruncară o ultimă privire spre vulcanul învăluit de nori negri, porniră voinicește prin pustiu spre nord. Înaintau destul de ușor: pustiul era cu desăvîrșire neted. Pe alocuri se vedeau grămezi de lavă străveche, de un negru-verzui, erodate de vînturi. În alte părți, deșertul era presărat cu pietricele. Ca și în pustiul de lîngă vulcanul Satanei, nici aici nu exista pic de vegetație. Șesul negru se întindea pînă în zare. Pe cerul senin strălucea la zenit roșiaticul Pluton, care inunda deșertul cu razele sale; în lumina astrului subteran, întinderea netedă a pustiului părea pulverizată cu miriade de licurici. Exploratorii mergeau tot timpul cu ochii pe jumătate sau complet închiși, pentru ca acest potop de lumină să nu-i obosească.

Merseră spre nord-est ca să ajungă la cursul inferior al rîului, singurul loc unde puteau nădăjdui să găsească un coborîș mai potrivit. După trei ceasuri ajunseră aproape de marginea peretelui abrupt și începură să caute o văgăună. Valea, care nu mai departe decît în ajun părea o oază de verdeață, era pustiită de puhoiul de nămol; copacii erau doborîți, tufele smulse din rădăcini și duse de puhoi, iar poienile acoperite de nămol. Numai ici-colo, la poalele peretelui, se zărea cîte un smoc de verdeață. La vederea acestei triste priveliști, exploratorii își amintiră că la întoarcere își puseseră în gînd să vîneze iguanodoni în gura văii.

— Au fugit probabil spre mare!

— Sau au pierit în nămol.

Această presupunere se adeveri curînd. Ceva mai departe, exploratorii observară că deasupra văii se roteau o sumedenie de pterodactili, ca niște corbi atrași de un stîrv. Ajunși mai aproape, văzură că în fundul văii era în toi un ospăț sîngeros. Din nămol ieșeau ca niște movile cadavrele cîtorva iguanodoni acoperite de nenumărate reptile zburătoare. Acestea smulgeau cu ciocurile înzestrate cu dinți bucăți de carne și de măruntaie, se ciorovăiau și se încăierau, fiecare rîvnind la prada celeilalte, se înălțau în văzduh pentru a coborî din nou pe leș. Țipetele lor ascuțite și orăcăitul nu încetau o clipă.

— Iată și vînatul nostru! exclamă Gromeko la vederea acestei priveliști dezgustătoare. Și acum ce facem?

— Am putea doborî un pterodactil, zise Makșeev.

— După ce s-a îmbuibat bine cu mortăciuni? Foarte mulțumesc.

— Păi am mai mîncat carne de pterodactil.

— Fără să știm însă că se hrănesc cu stîrvuri. Și-apoi nu uita că i-am mîncat fiindcă nu am avut altă carne, atunci cînd ne-au prădat furnicile.

— Dar nici acum nu avem altă carne.

— Ba avem pește uscat în bărci, și o să mai prindem pește la gura rîului.

— Ai uitat, se vede, că rîul nu mai există, spuse Kaștanov. Cred că și golful mării s-a umplut cu nămol adus de puhoi, așa că peștele ori a pierit, ori a fugit în larg.

— Tare mi-e că nici apă de băut n-o să găsim, observă Gromeko.

— Bine zici, rîul a dispărut.

— Iar eu mă tem că n-o să mai găsim lucrurile pe care le-am ascuns în desiș. Le-am lăsat lîngă rîu într-un loc situat doar puțin mai sus de nivelul apei. Dacă puhoiul de nămol a fost la gura văii tot atît de puternic ca mai la deal, se prea poate să fi dus în mare toate lucrurile noastre sau, în cel mai bun caz, să le fi acoperit cu nămol.

Aceste cuvinte ale lui Makșeev îi neliniștiră pe toți. Uitară cu desăvîrșire de pterodactili și porniră la drum. Papocikin apucă totuși să fotografieze acest ospăț al pterodactililor.

Nu departe de gura văii găsiră o văgăună îngustă și abruptă, pe unde și coborîră. Ar fi vrut să alerge ca să ajungă mai repede la țărmul mării, dar de alergat nu era chip; nămolul, deși așternut într-un strat destul de subțire, nu se uscase îndeajuns și ei se împotmoleau la tot pasul. Chiar de unde se aflau putură să-și dea seama că și în gura văii puhoiul de nămol făcuse prăpăd. Aici rîulețul șerpuia mai înainte printr-un coridor îngust, între zidurile de equisetacee și ferigi. Acum însă se deschidea aici un făgaș larg, iar copacii doborîți erau acoperiți de nămol. Puhoiul pustiise nu numai locurile pe unde trecuse șuvoiul principal de apă; în gura văii toată pădurea fusese acoperită de apă noroioasă, care, retrăgîndu-se, lăsase un strat gros de nămol.

Înaintînd anevoie prin glod, călătorii izbutiră în cele din urmă să ajungă la țărmul golfului. Ceea ce văzură aici îi umplu de uimire: acolo unde înainte se întindea oglinda străvezie a apei albastre, era acum o imensă