Helene însăși era surprinsă de ușurința cu care găsea mereu noi aspecte pentru a pune sub semnul întrebării valabilitatea unei evaluări simple. Ea se gândi că oricâte date ai strânge despre un om, niciodată nu vor fi cu adevărat destule, așa că mereu vor exista neclarități și contradicții, care vor ieși la iveală abia după analiza datelor.

Ea se folosi de fiecare ocazie de a se duce la Lettke în birou, înarmată cu materiale imprimate și cu „probleme” noi, pe care trebuia să le discute cu el.

— Nu puteam vorbi despre astea la telefon? s-a plâns Lettke de mai multe ori.

La care Helene răspundea întotdeauna:

— Eu prefer să procedăm așa. Merge mai repede când vă pot arăta.

Într-o după-amiază chiar a avut noroc: veni fără să se anunțe, ușa biroului lui Lettke era neîncuiată, iar el nu se afla înăuntru.

Nu ezită nicio secundă. Cu siguranță, era riscant, dar analizase situația de sute de ori și nu găsise altă posibilitate decât să acționeze. Se petrecuse ca și cum ar fi urmat o secvență a unui program: se strecură înăuntru, închise ușa fără zgomot, înconjură masa, deschise sertarul…

În sertar era o cutie întreagă cu prezervative!

Fromms Prézervatives, Londres, scria pe ea.

O mișcare și cutia fu a ei. Ridică fusta și vârî cutia sub elasticul ciorapului. Închise sertarul și ieși.

Acea seară cu Arthur a fost cea mai frumoasă din viața ei.

•••

A doua zi Helene dormi mai mult. Se trezi cu sentimentul că avea acces la un loc din afara lumii, care îi deschidea o ușă către împărăția cerurilor. Viața era minunată!

Și lucrul cel mai bun era că nu se mai temea, putea să lase să se vadă asta. Prea își făcuse multe griji. În cele din urmă fiecare era preocupat numai de propriile probleme.

Ajunse la agenție aproape la ora zece. Nici nu se așeză bine în fața computerului, când sună telefonul.

Era Lettke.

— Întotdeauna veniți dimineața atât de târziu? întrebă el prost dispus.

— Astăzi este o excepție. Am dormit mai mult. Helene era hotărâtă să nu își piardă buna dispoziție. Ați văzut evaluările mele pentru Hamburg și Bremen? Vi le-am trimis de ieri.

— Da, mormăi Lettke. Dar este ceva despre care aș vrea să discutăm.

— Am înțeles.

— Nu la telefon. Dumneavoastră spuneți mereu că merge mai repede când îmi arătați.

Helene își privi computerul, care îi cerea parola, pe care nici nu apucase să o introducă. Dar nu putea să își contrazică propriul argument, nu?

— Bine. Imediat?

— Dacă îmi este permis să vă rog.

Respiră o dată adânc și răspunse:

— Vin acum.

Puse telefonul în furcă, luă notesul și un creion, însoțitorii ei la care nu putea să renunțe, și plecă. Pluti pe scări, dansă de-a lungul coridorului până la biroul lui Lettke. Bătu la ușă, intră și spuse cu o bună dispoziție care trebuia să fie molipsitoare:

— Am venit. Ce vreți să îmi arătați?

Lettke se afla în dreptul peretelui cu harta Americii. Acesta întoarse capul, arătă către un scaun și zise:

— Luați loc.

Helene se așeză. Dispoziția molipsitoare părea să nu funcționeze. Nu avea nimic.

Lettke ocoli masa, se duse la dulapul din perete și deschise una dintre uși. În spatele ei era un monitor cenușiu pe care se afla o casetă metalică cenușie.

— Acesta este un televizor. Caseta este un înregistrator magnetic de imagini cu o capacitate de douăzeci și patru de ore.

Apoi arătă către un obiect minuscul aflat pe dulap, căruia Helene nu îi acordase până acum nicio atenție. Semăna cu un cârlig de rufe din metal negru, prevăzut cu o bilă neagră.

— Și aceasta, continuă Lettke, este o cameră de supraveghere.

El apăsă o tastă, monitorul se lumină și apăru imaginea biroului, oblic, de sus, și imediat se văzu Helene intrând în cameră și sustrăgând o cutie din sertarul biroului!

•••

Eugen Lettke urmărea reacția programatoarei surprinse asupra faptei. Era comic să vadă cum aceasta se prăbușea în sine de disperare. Cum pe chipul ei se citi brusc frica. Cum panica punea stăpânire pe ea, când înțelese că pierduse, că era la dispoziția lui.

O clipă se gândi să devieze de la planul lui, să încuie ușa și să o supună acum și aici pe birou. Ideea îl excită, chiar dacă fata nu merita. Pe de altă parte, nu se știa niciodată. Poate că sub acest veșmânt wilhelmian oribil se ascunde o siluetă foarte plăcută.

Nu, se admonestă el însuși. Nu avea voie să irosească șansa care i se oferea aici. Noaptea trecută se gândise mult. Descoperirea faptului că dispariția celor două prezervative era de natură complet nevinovată, nevinovată și surprinzătoare, îi produsese o mare ușurare.

Dar firește că ușurarea lui nu era un motiv să o lase așa.

Ea trebuia să rămână cu sentimentul că îi era datoare. Și acest sentiment nu îl va avea, dacă el i-l insufla prin violență.

El mai derulă încă o dată scena.

— Dumneavoastră sunteți pe înregistrare, nu-i așa?

— Da.

Răspunsul abia se auzi.

Lettke îi aruncă o privire, care știa că îl făcea antipatic.

— Ceea ce îmi furați este un pachet cu douăzeci și patru de prezervative de cea mai bună calitate, destinat pieței franțuzești.

Ea confirmă:

— Da.

— Știți cât costă?

Ea clătină negativ din cap și șopti:

— Nu.

— Problema este că acestea nu pot fi cumpărate. Pentru că posesia lor le este interzisă germanilor, iar cumpărarea ar fi înregistrată în bancă și ar declanșa automat intervenția poliției. Noi doi știm foarte bine cum funcționează asta, nu este așa?

Ea confirmă speriată, dar nu spuse nimic, ci îl privea fix, ca un iepure în fața șarpelui.

— Deci pentru acest pachet trebuie să îmi dați ceva în schimb, continuă Lettke gustând momentul. Poate o sticlă cu coniac scump pentru un prizonier de război francez, care lucrează într-o gospodărie țărănească și are legături în patrie. Poate o mică modificare a datelor pentru un șofer de camion din transportul internațional sau pentru un reprezentant comercial… Asta este plata pentru aceste prezervative. Plus riscul de a fi prins. Ce înseamnă asta, știm acum amândoi, nu-i