— Da, înțeleg.

În realitate era mult mai simplu. El cunoștea la Berlin pe cineva care i le trimitea declarându-le ciocolată. Dar programatoarea nu trebuia să știe asta.

Lettke oprise aparatul pe imaginea în care se vedea cum ea făcea să dispară pachetul sub rochia de bunicuță.

— Întrebarea este ce vom face noi acum, continuă el. Cum rezolvăm noi această neplăcută situație?

Ea scoase un oftat tremurat și spuse:

— Vă pot restitui pachetul.

Era clar că nu îi făcea nici cea mai mică plăcere să spună asta.

Lettke își încrucișă brațele pe piept și o măsură cu o privire disprețuitoare.

— Să mi-l restituiți? Conținutul lui mai este intact?

Ea coborî privirea și clătină din cap încurcată:

— Nu.

El râse.

— Aș fi fost șocat să nu fie așa. Ceea ce ați făcut îmi spune că dumneavoastră aveți un iubit, cu care vreți să gustați plăcerile iubirii, dar nu vreți să rămâneți însărcinată. Probabil pentru că nimeni nu trebuie să știe de amorul dumneavoastră și în primul rând părinții, care țin mult la o căsătorie conformă poziției sociale pentru unica fiică. Am dreptate?

— Da.

Lettke se gândi să oprească monitorul și să închidă dulapul, dar poate că din punct de vedere psihologic era mai avantajos să mai țină la vedere o vreme corpul delict. Așa că înconjură biroul și se prăbuși în fotoliul său.

— Eu vă propun un alt aranjament. Deoarece respectiva cutie, așa cum tocmai v-am explicat, a costat un contraserviciu, vă propun să îl păstrați, iar mie îmi veți datora un contraserviciu.

— Ce… ce contraserviciu?

Deodată Helene se îndreptă, păru calmă, pregătită pentru orice. Se aștepta evident la ce era mai rău, însă era dispusă să îl înfrunte și hotărâtă să nu dispere.

Lettke se încruntă. Ura ca femeile să facă pe vitezele.

Ce noroc că acum era vorba despre altceva.

— Aș vrea, spuse el, să mă învățați să programez.

— Să programați? repetă Helene, care brusc avu senzația că trăia un vis absurd.

Se așteptase la o propunere imorală, la solicitarea unei întâlniri la un hotel retras, la acte sexuale, mai pe scurt la faptul de a-i fi la dispoziție ca a doua iubită. Lettke era tipul pe care îl credea capabil de așa ceva. Deși se îmbrăca întotdeauna îngrijit, avea ceva libidinos, respingător.

— Nu așa tare! pufni nemulțumit Lettke. Nu este nevoie să ne audă tot coridorul. Da, să programez. Plus două condiții: prima, să îmi explicați în așa fel încât să pricep, fără rețete de copt, cămări cu alimente, fără straturi de flori.

Helene îl privi încremenită. Se părea că tipul citise cartea lui Kroll!

— Și a doua condiție: chestiunea să rămână între noi.

— Dar de ce? vru să afle Helene. Dumneavoastră sunteți analist. Nu este nevoie să faceți muncă de programare!

Lettke făcu un gest de lehamite cu mâna.

— Da, da, dar eu consider că aș fi un analist mai bun, dacă aș ști să programez. Toată această separare de sarcini în funcție de sex este o prostie. De ce nu ar putea un bărbat să facă și programe?

Helene ridică din umeri:

— Acestea sunt niște reguli de la inventarea…

— Gândiți-vă doar la cazul acestor studenți cu manifestele, o întrerupse Lettke, care părea că nu auzise ce spunea ea. Ideea de a compara listele cu localizarea telefoanelor ar fi trebuit să îmi vină mie!

Suna plauzibil, dar Helenei nu îi venea să creadă că acesta era motivul real.

Vru să intervină, însă își dădu seama că nu avea nimic de câștigat dacă mai discuta pe marginea acestei idei, ba dimpotrivă. El s-ar gândi la altceva și altceva nu putea să însemne decât ceva și mai neplăcut.

Așa că zise:

— Da, pot să încerc. Doar că nu știu… Cum vă imaginați dumneavoastră că vom face asta?

Lettke ridică din sprâncene:

— Noi avem un proiect comun, nu? Un proiect care presupune multe discuții. Dumneavoastră veniți aici și în loc de discuții facem ore de instruire.

Helene se gândi. Ciudat. Deși nu îl credea că era interesat să devină un analist mai bun, i se părea totuși că acesta vorbea serios. Când va ști cu adevărat să programeze, va fi complexat că va fi considerat lipsit de bărbăție.

— Bine, zise ea. Când doriți să începem?

— Cel mai bine este să începem chiar acum, răspunse Lettke și arătă spre computerul lui. Mi-ar face plăcere să începem cu un exemplu practic. Eu aleg o temă, iar dumneavoastră îmi explicați pas cu pas ce faceți, din ce motiv faceți și așa mai departe.

El se ridică în picioare, eliberă masa în dreptul computerului și o invită cu un gest insolent.

Helene se prefăcu că nu observă asta și se așeză tăcută. Începea să creadă că dacă avea puțin noroc, va ieși cu bine din încurcătură.

Se așeză și lăsă pe taste degetele încă ușor tremurânde.

— Dar acum sunt în domeniul dumneavoastră. Să trec într-al meu?

— Nu, rămâneți pe acesta. Vreau să revăd apoi totul în liniște.

— În regulă.

Asta însemna că nu avea baza ei de coduri, dar pentru început nu era o problemă.

— Dați-mi tema.

Ea urmări cum Lettke privi o vreme în gol, cu o sclipire de oțel în ochi, care o înfricoșă.

— Ceva legat de localizare, spuse el în cele din urmă. Asta mă fascinează. Se părea că ideea îi venise întâmplător. Sau nu? Vreau să îi vedem pe toți cei care ieri, între orele 10:30 și 11:30, s-au aflat în filiala Weimar a Reichsbank.

Helene ezită și întrebă:

— Vreți numele sau numerele de telefon?

— Ce este mai simplu de aflat?

— Numerele de telefon.

— Atunci pentru început asta, ceru Lettke.

Helene trebui să se abțină să nu rezolve rapid problema. În mod normal, așa ceva îi lua doar câteva minute, dar acum, când el o urmărea peste umăr, vrând să știe ce făcea, trebuia să îl ia ușurel. Trebuia să îi explice cum se configurează o interogare, cum se memorează, pentru a mai fi folosită, trebuia să îi explice lucruri care pentru ea erau foarte simple și în legătură cu care nu își mai făcea probleme din