Cineva a întrerupt-o numai atunci când sunetul sirenelor s-a prelins iarăşi înăuntru.

– Suntem în siguranţă, a zis domnul Jenson.

– Şşşt! făcu Frau Holtzapfel.

Liesel îşi ridică privirea.

– Nu mai sunt decât două paragrafe până la finalul capitolului, spuse ea şi continuă să citească fără ostentaţie sau mai repede.

Doar cuvintele.

SENSUL #4 DIN DICŢIONARUL DUDEN Wort – cuvânt: un element semnificativ de limbaj / o promisiune / o remarcă scurtă, o afirmaţie sau o conversaţie.Cuvinte înrudite: termen, nume, expresie.

Din respect, adulţii au avut grijă ca toată lumea să păstreze tăcerea şi Liesel a terminat capitolul unu din Omul care fluiera.

Grăbiţi să urce scările, copiii trecură pe lângă ea, dar mulţi dintre cei mai în vârstă – chiar şi Frau Holtzapfel, chiar şi Pfiffikus (cât de nimerit, având în vedere cartea din care citise) – îi mulţumiră fetei că le-a distras atenţia. Făcură asta în vreme ce treceau pe lângă ea şi se zoreau să iasă din casă, să vadă dacă strada Himmel suferise vreo stricăciune.

Strada Himmel era neatinsă.

Singurul semn de război era un nor de praf ce migra de la est la vest. Norul se uita prin ferestre, încercând să găsească o cale de a intra, şi, pe când se îngroşa şi se răspândea simultan, transforma şirul de oameni în stafii.

Nu mai erau oameni pe stradă.

Erau zvonuri care cărau genţi.

Acasă, papa i-a povestit totul lui Max.

– E ceaţă şi cenuşă – cred că ne-au lăsat să ieşim prea devreme. Se uită la Rosa. Să mă duc afară? Să văd dacă au nevoie de ajutor în locurile bombardate?

Rosa nu era impresionată.

– Nu fi aşa idiot, zise ea. O să te sufoci de praf. Nu, nu, Saukerl, aici stai! Se gândi la ceva. Acum, îl privi foarte serioasă pe Hans. De fapt, chipul ei exprima mândrie. Stai aici şi spune-i lui Max despre fată. Glasul ei se ridică puţin. Despre carte.

Max deveni şi mai atent la ea.

– Omul care fluiera, îl informă Rosa. Capitolul unu.

Îi explică exact ce se întâmplase în adăpost.

În timp ce Liesel stătea într-un colţ al subsolului, Max o privi şi îşi frecă maxilarul cu o mână. Personal, cred că a fost momentul în care a conceput partea următoare a cărţii sale de schiţe.

Scuturătoarea de cuvinte.

Îşi imagină fata citind în adăpost. Trebuie să o fi privit înmânându-le literalmente oamenilor cuvintele. Totuşi, ca întotdeauna, el trebuie să fi văzut şi umbra lui Hitler. Probabil că deja îi auzea paşii venind mai târziu spre strada Himmel şi pivniţă.

După o pauză destul de lungă, păru gata să vorbească, dar Liesel i-o luă înainte:

– Azi ai văzut cerul?

– Nu.

Max privi peretele şi arătă spre el.

Toţi se uitară la cuvintele şi la imaginea pe care o pictase cu mai mult de un în urmă – funia şi soarele care picura.

– Nu, doar în acea seară, zise el şi apoi nimeni nu a mai spus nimic.

Nimic, doar gânduri.

Nu ştiu de Max, Hans şi Rosa, dar Liesel Meminger se gândea că, dacă bombele ar fi căzut pe strada Himmel în acea seară, nu numai că Max ar fi avut mai puţine şanse de supravieţuire decât ceilalţi, dar ar fi murit complet singur.

Dimineaţa, au fost cercetate pagubele. Nimeni nu a murit, dar două blocuri de apartamente au fost transformate în piramide de moloz, iar în terenul favorit al lui Rudy de la Tineretul Hitlerist parcă fusese scobit un castron imens. Jumătate din oraş stătea în jurul lui. Oamenii îi estimau adâncimea, pentru a o compara cu a adăposturilor lor. Câţiva băieţi şi fete au scuipat în groapă.

Rudy stătea lângă Liesel.

– Se pare că trebuie să-l fertilizeze din nou.

Fiindcă în următoarele câteva săptămâni nu s-au înregistrat raiduri, viaţa aproape că a revenit la normal. Doar două întâmplări au deranjat ordinea firească a lucrurilor.

CELE DOUĂ ÎNTRERUPERI DIN OCTOMBRIE 1. Mâinile lui Frau Holtzapfel. 2. Parada evreilor.

Ridurile ei erau ca nişte calomnii. Vocea ei aducea cu o bătaie cu băţul.

De fapt, a fost un noroc că au văzut-o venind, pe fereastra din camera de zi, pentru că bătaia în uşă se auzi grea şi hotărâtă. Indicând că avea o problemă serioasă.

Liesel auzi cuvintele de care se temea.

– Du-te şi răspunde, zise mama, iar fata, ştiind prea bine că nu are rost să se opună, făcu după cum i se spusese.

– Mama ta este acasă? o interogă Frau Holtzapfel. Construită doar din sârme cu o vechime de cincizeci de ani, ea rămase pe treapta din faţă, uitându-se din când în când îndărăt, spre stradă. Scroafa aia de maică-ta e acasă?

Liesel se întoarse şi o chemă.

SENSUL #5 DIN DICŢIONARUL DUDEN Gelegenheit – oportunitate: o şansă de avansare sau progres.Cuvinte înrudite: perspectivă, deschidere, ocazie.

Curând, Rosa fu în spatele ei.

– Ce cauţi aici? Vrei să scuipi şi pe podeaua mea din bucătărie?

Frau Holtzapfel nu dădu deloc înapoi.

– Aşa întâmpini pe toată lumea care îţi apare la uşă? Ce G'sindel.

Liesel urmărea scena. Fusese suficient de ghinionistă să fie prinsă ca într-un sendviş între ele. Rosa o trase din cale.

– Ei, ai de gând să-mi spui ce cauţi aici sau nu?

Încă o dată, Frau Holtzapfel se uită pe stradă şi înapoi.

– Am o ofertă pentru tine.

Mama îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt.

– Chiar aşa?

– Nu, nu pentru tine. O concedie pe Rosa cu o ridicare a vocii şi se concentră asupra lui Liesel. Pentru tine.

– Ei bine, atunci de ce a trebuit să mă chemi pe mine?

– Ei, am cel puţin nevoie de permisiunea ta.

„O, Maica Sfântă, se gândi Liesel, numai asta îmi lipsea. Ce naiba poate să vrea Holtzapfel de la mine?”

– Mi-a plăcut cartea aia pe care ai citit-o în adăpost.

„Nu. Nu o vei avea.” Liesel era convinsă de asta.

– Da?

– Speram să aud şi restul în adăpost, dar