se pare că deocamdată suntem în siguranţă. Îşi roti umerii şi îşi îndreptă sârma care ţinea loc de coloană vertebrală. Aşa că vreau să vii la mine şi să mi-o citeşti.

– Ai tupeu, Holtzapfel! Rosa încerca să se hotărască dacă să fie furioasă sau nu. Dacă tu crezi…

– Nu o să mai scuip pe uşa ta, o întrerupse ea. Şi o să-ţi dau raţia mea de cafea.

Rosa decise să nu se înfurie.

– Şi nişte făină?

– Ce, eşti cumva evreică? Doar cafea. Poţi să o schimbi pe făină cu altcineva.

Era stabilit.

De toată lumea, cu excepţia fetei.

– Bine atunci, aşa rămâne.

– Mamă?

– Linişte, Saumensch. Du-te şi adu cartea. Mama se întoarse din nou spre Frau Holtzapfel. În ce zile ai vrea?

– Luni şi vineri la ora patru. Şi azi, chiar acum.

 

Liesel a urmat paşii milităreşti ai lui Frau Holtzapfel până la uşa casei din vecini, care era imaginea în oglindă a casei Hubermannilor. Exista o singură diferenţă: era puţin mai mare.

Când se aşeză la masa din bucătărie, Frau Holtzapfel se instală chiar în faţa ei, dar răsucită spre fereastră.

– Citeşte! zise ea.

– Capitolul doi?

– Nu, capitolul opt. Sigur că doi! Acum, apucă-te de citit înainte să te dau afară.

– Da, Frau Holtzapfel.

– Lasă-mă cu „da, Frau Holtzapfel”. Doar deschide cartea. Nu avem toată ziua.

„Doamne, Dumnezeule, se gândi Liesel. Asta e pedeapsa mea pentru acele furtişaguri. Într-un final, m-a ajuns.”

 

A citit vreme de patruzeci şi cinci de minute, iar atunci când capitolul se sfârşi, o pungă de cafea a fost pusă pe masă.

– Mulţumesc, zise femeia. E o poveste bună. Se duse la cuptor şi îşi făcu de lucru cu nişte cartofi. Fără să se uite înapoi, spuse: încă mai eşti aici, nu?

Liesel înţelese că era momentul să plece.

– Dankeschön, Frau Holtzapfel.

La uşă, când văzu fotografiile înrămate a doi tineri în uniforme militare, aruncă şi un Heil Hitler, ridicând braţul în bucătărie.

– Da. Frau Holtzapfel era mândră, dar şi temătoare. Doi fii în Rusia. Heil Hitler! zise ea. Puse apa la fiert şi chiar găsi suficientă politeţe pentru a face câţiva paşi cu Liesel până la uşa din faţă. Bis morgen?

Ziua următoare era vineri.

– Da, Frau Holtzapfel. Pe mâine.

 

Liesel calculă că au fost patru astfel de şedinţe de lectură cu Frau Holtzapfel înainte ca evreii să mărşăluiască prin Molching.

Mergeau spre Dachau, lagărul de concentrare.

„Asta înseamnă două săptămâni, va scrie mai târziu, în subsol. Două săptămâni pentru a schimba lumea şi paisprezece zile pentru a o distruge.”

Lungul drum spre Dachau

Unii au spus că autocamionul se stricase, dar pot atesta personal că nu s-a întâmplat aşa. Am fost acolo.

Ceea ce se petrecuse a fost un cer ca un ocean, cu nori ca nişte tichii albe.

De asemenea, nu a fost doar un vehicul. Trei camioane nu se strică toate în acelaşi timp.

Când soldaţii s-au oprit să mănânce şi să fumeze, şi să lovească grupul de evrei, unul dintre prizonieri s-a prăbuşit din cauza înfometării şi a bolii. Nu am idee de unde venea convoiul, dar se afla la aproximativ cinci kilometri de Molching şi mai aveau cale lungă până la lagărul de concentrare din Dachau.

Am intrat prin parbrizul camionului, am găsit omul suferind şi am sărit afară prin spate. Sufletul lui era costeliv. Barba lui era ca un lanţ cu o ghiulea. Picioarele mele au aterizat zgomotos pe pietriş, deşi niciun soldat şi niciun prizonier nu au auzit nimic. Dar toţi mă puteau mirosi.

Amintirea îmi spune că erau multe dorinţe în bena acelui camion. Voci interioare făceau referire la mine.

„De ce el, şi nu eu?”

„Slavă Domnului că nu sunt eu.”

Soldaţii, pe de altă parte, erau ocupaţi cu o discuţie diferită. Şeful lor a strivit ţigara şi, suflând fumul spre ei, le-a pus o întrebare:

– Când a fost ultima oară când i-am scos la aer curat pe şobolanii ăştia?

Primul locotenent s-a abţinut să nu tuşească.

– Chiar le-ar prinde bine, nu?

– Ei, haide atunci, nu? Avem timp, aşa-i?

– Mereu avem timp, domnule.

– Şi vremea e perfectă pentru o paradă, nu credeţi?

– Este, domnule.

– Atunci, ce mai aştepţi?

 

Pe strada Himmel, Liesel juca fotbal când apăru zgomotul. Doi băieţi se băteau pentru o minge în mijlocul terenului, când totul se opri în loc. Până şi Tommy Müller îl putu auzi.

– Ce-i asta? întrebă el din poartă.

Toţi s-au întors către sunetul de picioare târşâite şi voci milităreşti care se apropia.

– E o cireadă de vite? întrebă Rudy. Nu poate fi. Nu se aude niciodată chiar aşa, nu?

La început, încet, copiii de pe stradă se îndreptară spre sunetul care-i atrăgea ca un magnet, către Frau Diller’s. Din când în când, strigătele se accentuau.

Dintr-un apartament de la un etaj superior de pe strada München, o femeie în vârstă, cu o voce prevestitoare de rău identifică pentru toată lumea sursa exactă a zgomotului. Sus, la fereastră, chipul părea ca un drapel alb, cu ochi umezi şi gura deschisă. Avea părul cenuşiu. Ochii îi erau de un albastru întunecat. Vocea îi era ca un sinucigaş aterizând cu o bufnitură la picioarele lui Liesel.

– Die Juden, zise ea. Evreii.

SENSUL #6 DIN DICŢIONARUL DUDEN Elend – nenorocire: mare suferinţă, nefericire şi durere.Cuvinte înrudite: angoasă, chin, disperare, stare jalnică, dezolare.

Mai mulţi oameni au apărut pe stradă, unde o serie de evrei şi alţi infractori fuseseră deja îmbrânciţi. Poate că lagărele de exterminare erau ţinute secrete, dar câteodată oamenilor le era arătată măreţia unui lagăr de muncă forţată precum Dachau.

Pe partea cealaltă, departe, Liesel zări un bărbat cu căruciorul său de zugrăvit. Stingherit, îşi trecea mâna prin păr.

– Uite! i-l arătă lui Rudy. Papa.

Amândoi au traversat şi s-au îndreptat către el, iar la început, Hans Hubermann a încercat să-i îndepărteze de acolo.

– Liesel, spuse el. Poate că…

Realiză însă că fata era hotărâtă să stea şi poate că era ceva ce putea să vadă. În adierea de toamnă, a rămas lângă ea. Nu a rostit niciun cuvânt.

 

Pe strada München, au privit.

Alţii au venit în jurul şi în faţa lor.

S-au uitat cum evreii mergeau pe stradă ca un catalog de culori. Nu astfel i-a descris hoţul de cărţi, dar vă pot spune că exact